Relațiile au fost întotdeauna un mister pentru mine, pe
care încă nu l-am descifrat. Singura relație care îmi este cât de cât mai la
îndemână este relația cu mine însămi și cu anumite părți din mine despre care sper
că voi scrie altă dată. Dar relațiile cu ceilalți, acele întâlniri de gradul
III sau ”close encounters” cum îmi mai place mie să le numesc, au rămas mereu
”out of reach” pentru mine.
Doar că viața are felul ei de a ne da jos de pe picioare
și, exact atunci când am găsit un om cu care m-am ”întâlnit” la un nivel
profund, am simțit pentru prima dată că am găsit sensul existenței.
Μεσα τα μάτια σου είδα το νόημα της ζωής.
Nu am reușit vreodată să-l articulez, în ciuda nenumăratelor
străduințe. Nici nu cred că adevărurile profunde au ceva verbal în ele. De aceea
nu prea ai cum să ajungi la ele citind cărți sau gândind gânduri.
Alături de el sufletul meu a prins aripi și o forță pe
care nu aș fi bănuit că o am. A înflorit este puțin spus, a explodat! Iar când
a plecat, lumea mea s-a prăbușit. Sau mai degrabă acea lume pe care am
întrezărit-o atunci ca una din lumile posibile pentru mine. Și aici nu mă refer
doar la ce a fost, ci și la tot ce mi-am imaginat că va fi într-un viitor cu el.
Nu am regăsit niciodată acea stare de spirit pe care am
avut-o în acele vremuri, dar ea persistă și acum în amintirea mea și m-am
întors mereu la ea ca la un reper- o imagine a mea pe care caut să o
reconstruiesc. Parcă mereu aveam senzația că aceea sunt eu cea adevărată, nu
umbra care eram în prezent.
Abia aseară, căutând ceva interesant de citit pe facebook, am avut o revelație neașteptată (ca și când ar exista revelații planificate :). Am găsit următorul text într-un articol scris de Martha Beck, pe care o citesc de mulți ani:
Abia aseară, căutând ceva interesant de citit pe facebook, am avut o revelație neașteptată (ca și când ar exista revelații planificate :). Am găsit următorul text într-un articol scris de Martha Beck, pe care o citesc de mulți ani:
”My
loneliness, and the antidote to it, did not come from the significant others
I’d loved and lost. I’d been emotionally isolated before I ever fell in love.
Something about certain people helped me lower the drawbridge over the moat
that separated me from the world, but in the final analysis I was the one who’d
actually done the trick. The power to bring me out of solitude—or to push me
back into it—had never belonged to any other person. It was mine and only mine.(…)
Realizing that your heartbreak is not a product of the other person’s absence
brings the pain into an arena where you can work with it, instead of riveting
your attention on some missing lover you may never see again and could never
really control.” Martha Beck
Foto credit: www.123rf.com
”Tristețea mea și antidotul ei nu vin de la persoanele
dragi pe care le-am iubit și le-am pierdut. M-am simțit izolată emoțional și
înainte de a mă îndrăgosti vreodată. Ceva legat de anumiți oameni m-a ajutat să las jos podul peste șanțul
care mă separa de lume, dar dacă analizez lucrurile până la capăt eu sunt cea
care am făcut asta. Puterea de a mă scoate din singurătate – sau de a mă
împinge înapoi în ea- nu a aparținut niciodată celeilalte persoane. A fost a
mea și doar a mea. (...) Realizarea faptului că suferința ta nu este produsul
absenței celuilalt aduce durerea în arena în care poți lucra cu ea, în loc
să-ți țintuiască atenția pe un iubit absent pe care s-ar putea să nu-l mai vezi
niciodată și pe care nu l-ai putea oricum controla.” Martha Beck
Am recitit pasajul de mai multe ori, l-am și tradus cu
grijă și l-am citit și în română și am căzut pe gânduri adânci. Am căutat o
imagine cu un castel care avea un astfel de pod care-l leagă de restul lumii de
care altfel este izolat pentru că imaginea aceea cuprindea întreaga idee pentru
mine. Am fost așa de mult timp atașată de gândul că ceea ce am găsit alături de
el s-a dus odată cu plecarea lui încât nu am putut să cred niciodată că voi mai
putea avea acele simțăminte din nou. Am crezut pentru mulți ani că tot ceea ce
era important în viață am trăit deja, mi-am trăit viața și ceea ce a rămas e
doar umplutură... până aseara... când am realizat faptul că toate acele lucruri
sunt în mine. Da, ceva din el m-a ajutat să le scot la iveală, să îmi las
sufletul să se înalțe cu toată forța spre cer, dar eu am făcut asta, nu el. Și
când a plecat, nu a putut să ia nimic cu el, pentru că toate astea sunt ale
mele. Și nimeni nu îmi poate lua capacitatea de a fi așa cum am fost cu el.
Nimeni nu îți poate lua capacitatea de a iubi așa! În afară de tine!
Cred că am mai auzit aceste cuvinte de foarte multe ori,
dar nu le-am înțeles niciodată așa cum le-am înțeles acum!
Prin urmare ceva legat de anumiți oameni ne permite să
lăsăm garda jos și să întindem o punte între noi și ei pe care să ne putem
întâlni. Iar în acele momente, în care te întâlnești așa cu cineva, timpul se
oprește și poți simți gustul eternității și viața pulsându-ți sălbatică și
creatoare în piept.
Aș
putea numi un astfel de moment o sincronicitate specială. Îmi plac
sincronicitățile. Uneori nu contenesc să apară și atunci am întotdeauna
sentimentul că am atins o dimensiune magică a lumii.
O astfel de sincronicitate a fost piesa de teatru pe care
am văzut-o în seara asta cu Irina- Strigăte
și șoapte de Ingmar Bergman în regia lui Andrei Șerban la Teatrul Maghiar
din Cluj. De mult vroiam să o văd și mi-am luat bilete de mai bine de o lună
pentru că altfel riscam să nu mai găsesc. M-am dus cu sufletul strâns pentru că
știam că abia am îndurat să mă uit la film, darămite să te uiți la actori
într-o sală studio.
În această piesă Bergman (sau Andrei Șerban) se joacă cu
atâtea ipostaze ale femininului încât totul este de-a dreptul năucitor: cele
trei surori, slujnica, mama rejectantă și ambivalentă, double-bind, copilul-
păpușă, femeia-copil, femeia-nevastă, femeia- amantă, femeia uscată pe
dinăuntru de atâta ură, prefăcătorie și control, mama-Pietà, femeia frivolă, femeia
înnebunită de spaimă, femeia secătuită de durere, femeia îmbătrânită, fantoma
femeii moarte, moartea etc.
Foto credit: http://www.huntheater.ro
Au fost atât de multe lucruri care m-au atins în piesa
asta, dar ținând cont de punctul de la care am pornit, 3 idei mi s-au lipit de
suflet:
Ceea
ce ești, am fost eu; ceea ce sunt, vei fi și tu. (Agnes moartă)
Moartea
este solitudinea absolută.
A
fi în relație este ceea ce te poate face fericit și dă sens vieții.
Scena în care cele două surori rămase în viață încearcă
să se apropie una de alta mi s-a părut fascinantă. Cât de greu este, cât de
închisă este sora mai mare când cealaltă a găsit momentul să întindă ”puntea”
spre ea, iar apoi când ea se deschide, sora ei devine inaccesibilă. Una prin constipare
și auto-control excesiv, cealaltă printr-o frivolitate și aparentă
superficialitate. Câte căi de a ne face inaccesibili am găsit noi oamenii! Și cât
de fragile sunt acele momente în care te poți întâlni cu adevărat cu cineva! Și
cât de divine în același timp...
Așadar, vă invit să vedeți Strigăte și șoapte la Teatrul Maghiar. În mod clar nu e pentru cei
slabi de înger. Dar cine a văzut filmul știe asta deja. Nu strică să vezi
filmul înainte, mai ales că în final lucrurile se împletesc, așa, între teatru
(femeia-nevastă) și film (amata de lux) după spusele lui Bergman însuși,
pare-se. Iar maniera de a face teatru în teatru mai ia din edge-ul insuportabil
al scenelor de film, lăsându-ți răgazul să mai digeri câte-o fază, chiar
oferindu-ți anumite interpretări ca puncte de vedere ale regizorului, care pot să
îți ghideze demersul integrativ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu