Despre schimbare și răbdare de la lipthopsi

Azi a fost o zi specială. Și nu, nu pentru că e solstițiul de iarnă și intrăm în Era Vărsătorului (după unii). Bine, și de aceea. Sau că se vede conjuncția Jupiter-Saturn sau Steaua din Bethleem. Pentru că la noi nu se vede nimic pentru că a fost frig și înnorat toată ziua. Azi a fost o zi specială pentru că plimbându-mă prin casă am observat uimită că cu unul din lithopsi se petrece ceva. Dacă nu ai habar ce sunt lithopsii, wikipedia îți dă o primă idee. Dacă te prinde, cum m-a prins pe mine, o să dai și de alte informații soon enough.

Unul din lithopsi face un bebe!

Plantele acestea nu cresc în adevăratul sens al cuvântului, nu se fac neapărat mai mari. Dar sunt gestante, ”frunzele” (dacă se pot numi așa) exterioare hrănesc un pui care se află în interior în perioada asta a anului și care la un moment dat se naște. Și azi s-a născut primul pui. Sunt încă mesmerizată de mama natură care a creat așa ceva!

Bebele se hrănește din frunzele exterioare până când acestea se usucă complet, timp în care trebuie să lași planta în pace: nu o deranjezi, nu o uzi cu lunile, până în primăvară când se desăvârșește acest proces. 

De aia vă zic că învăț tot câte ceva de la lithopsii ăștia. Cum să lași în pace pe cineva. Cum să-i dai timp fără să-l tot sâcâi cu nerăbdarea ta, cu insistențele tale. Cum să-i respecți procesul. Hard core business.

Dar azi este despre mirare, despre cum schimbarea se produce uneori așa brusc și ceva pur și simplu erupe, rupe zăgazurile și se naște. Ai zice că plantele astea sunt ca pietrele, aproape că nu-ți vine să crezi că sunt vii. Parcă nu mișcă deloc, sunt imuabile. Așa că nu mică-mi fu mirarea când le-am făcut ieri niște poze și m-am uitat apoi la pozele pe care le făcusem când i-am primit. Take a look:

Viața înseamnă mișcare și schimbare. Chiar dacă este imperceptibilă, schimbarea se produce. Mereu. Și, probabil, e bine că se întâmplă așa. Că lucrurile se schimbă, chiar și atunci când credem că nimic nu s-a întâmplat.

Happy Age of Aquarius!

Desprăfuitul creierilor

De curând reflectam la faptul că suntem așa de mult blocați într-o anumită perspectivă asupra lumii, propriei persoane și a celorlalți încât cred că ne restricționăm extrem de mult existența chiar fără să ne dăm seama de acest lucru. Este clar mult mai simplu să aplicăm paradigmele cunoscute și acolo unde nu par să se potrivească să forțăm nițel colțurile ca să încapă. Totuși ceea ce încape undeva, nu neapărat aparține acolo. Să fiu sinceră nici nu știu dacă este leac pentru asta, mai ales că mulți dintre noi umblăm foarte mult doar pe drumuri cunoscute și vedem doar tot ce am văzut și până acum și uneori, chiar dacă e un elefant cât China in the room, preferăm să ne prefacem că nu există.

Putem supraviețui așa, după cum se vede, dar oare is this all there is? Pe mine mă bântuie întrebarea asta și nu mi se pare liniștitoare orbirea asta dobândită în raport cu lumea, cu viața, cu noi înșine sau cu ceilalți. Pentru că am ajuns să cred că aduce cu ea moartea pasiunii. Aduce senzația aceea că ești ”stuck” nici măcar nu știi în ce. Cert e că nu mai poți regăsi elementul acela vibrant ce caracterizează tot ce este viu.

Mă gândesc că o să-mi ziceți ceva de genul: dar cine are vreme să se mai gândească la asta, suntem prinși cu munca, cu copiii, cu treburile casnice. Așa e. Totuși, pe mine mă bântuie treaba asta și din când în când simt nevoia să-mi scutur praful de pe creier.

Am descoperit că pentru mine să mă expun la ceva nou e o nevoie de bază, care își cere drepturile periodic. În aceste vremuri de kakao mai greu cu experiențele noi în perimetrul locuinței și totuși...

Acum o lună mi-am cumpărat 10 lithopsi. Pasionată cu grădinăritul am fost de când eram copil și am avut mereu plante de apartament, dar lithopsii ăștia sunt niște plante mai speciale. Se mai numesc ”pietre vii” pentru că pot trăi luni de zile fără apă. Nu doar că pot trăi astfel, dar dacă le uzi așa cum ești obișnuit să uzi plantele obișnuite o să le omori. Here they are (some of them anyway):

De ce vă vorbesc despre lithopsi în contextul introducerii de mai sus?

Well, plantele astea au produs o adevărată luptă în mine între impulsul de a face ce fac de obicei cu plantele și ceea ce știu și am trăit pe pielea mea că îi voi omorî dacă fac ce îmi vine să fac. Lipsa lor de ”nevoi” mă pune în mare dificultate. Și mă mai pune pe gânduri... cât de des oferim de fapt celorlalți ceea ce credem noi că au nevoie de la noi, pornind probabil de la ceea ce noi avem nevoie? Sau ceea ce am fost obișnuiți să dăm pentru că a mers cu alții? Cât de mult această comoditate a perspectivei și conduitei noastre nu ucide în loc să hrănească, să susțină, să cultive?

Food for thought...