”Scindarea în lup și om, între instinct și spirit, prin care Harry caută să ne facă să-i înțelegem mai lesne soarta, este o simplificare crasă, ea bruschează realitatea pentru a oferi o explicație plauzibilă, dar eronată, a contradicțiilor pe care omul acesta le descoperă în el însuși și care i se par sursa numeroaselor sale suferințe. Harry descoperă în el însuși un ”om”, adică un univers de gânduri, sentimente și cultură, sub forma unei naturi domesticite și sublimate, și, pe lângă aceasta, mai descoperă în sine un ”lup”, adică universul întunecos al instinctelor, sălbăticiei și ferocității în stare nesublimată, brută. În ciuda unei aparent atât de clare scindări a ființei sale în două sfere ostile, i-a fost dat să observe câteodată că lupul și omul se împăcau unul cu celălalt pentru scurtă vreme, fiind fericiți preț de câteva clipe. Dacă Harry ar încerca să stabilească în ce măsură contribuise omul și în ce măsură, lupul la conturarea fiecărui moment al vieții sale, a fiecărei fapte, a fiecărui sentiment al său, ar ajunge de îndată la ananghie, iar toată teoria lui frumoasă despre lupul acela s-ar destrăma. Pentru că nici un singur om [...] nu este o simplitate atât de convenabilă, încât să-i putem explica ființa ca pe o sumă a numai două sau trei elemente principale, cu atât mai mult încercarea de a explica un om atât de complicat ca Harry printr-o naivă împărțire a lui în lup și om este o copilărie fără margini. Harry nu se compune din două, ci din sute, din mii de ființe. Viața lui (la fel ca viața oricărui om) nu pendulează doar între doi poli, cum ar fi instinctul și spiritul sau evalvia și desfrâul, ci între mii, între nenumărate perechi de poli.” Herman Hesse- Lupul de stepă