Re(cadrarea)- rame noi

Așadar, ce e nou pe piață?

Mie îmi pace o anumită ramă/ cadru inspirat tot din înțelepciunea populară care zice: ”Cine e de năcaz e și de râs.” Am găsit că rama aceasta se aplică cu succes oricărui tablou. Pentru o aplicare eficientă, căutați elementele comice din orice situație. Vă asigur, sunt acolo!

Un fel de meta-ramă/ cadru e una în care ne punem întrebarea: Ce poveste îmi spun acum? Posibile răspunsuri: Îmi spun povestea ”câte de frustrat am fost”, ”cât de răi și stupizi sunt oamenii”, ”cât de nedreaptă e lumea în care trăim” etc. Sau poate aș putea spune o altă poveste bazată pe aceste fapte.

Nu vă invit să inventați o poveste cusută cu ață albă. Nu ne-ar ajuta la nimic pentru nu am putea-o crede. Vă invit să explorați unghiuri, aspecte pe care le ignorați de obicei în poveștile pe care vi le spuneți despre situații/ persoane.

O altă ramă pe care o puteți utiliza este încadrarea situației ca un joc. Da, da ați citit bine. Cred că adesea luăm prea în serios toate lucrurile și ne creăm astfel o tensiune inutilă. Nu toate lucrurile sunt chiar așa de serioase, pe bune! Îmi amintesc de un moment fascinant pe care l-am trăit la un ghișeu al ANAF-ului. Cred că deja aveți o reacție predictibilă doar la mențiunea ”ANAF”. Ei bine, eram la o coadă (întotdeauna e o coadă infernală) și țin minte că era foarte cald. Peste tot erau grămezi de hârtii, inclusiv pe holul unde stăteam noi, clienții, și, evident în chichinețele unde stăteau angajații. În plus, oameni circulau de colo colo purtând hârtii de la un ghișeu la altul, de la o clădire la alta, cu fețe confuze și chinuite, furioși, frustrați, epuizați, gata să renunțe. Când îmi vine rândul s-a întâmplat ceva ce nu-mi pot explica nici acum. Privirea mea s-a intersectat pentru o clipă cu cea a doamnei de la ghișeu. Și, în mod ciudat, am avut o realizare bruscă că și pentru ea e absurd totul și ea e frustrată ca și noi cei de cealaltă parte a baricadei. Și am simțit că gândește exact același lucru. Și am izbucnit amândouă într-un râs pe care nu ni l-am putut controla câteva minute. Lumea se uita la noi de parcă ne-am pierdut mințile. Dar pentru mine și femeia aceea momentul respectiv în care am realizat împreună absurdul lucrurilor a fost un fel de insulă mentală în care ne-am conectat cu ceva profund și uman din noi, iar interacțiunea ulterioară a fost de o cu totul altă factură: lejeră, chiar aș putea zice caracterizată de un fel de complicitate împărtășită, un raport între doi oameni care s-au văzut și s-au întâlnit într-un loc de unde toată șarada care se desfășura sub ochii noștri și din care făceam și noi parte era un joc macabru.

O altă posibilă ramă pe care o putem aplica unei situații provocatoare este aceea a unui test. Poate că este un test al răbdării noastre, un test al imaginației și creativității noastre de a găsi soluții iscusite, un test al abilităților noastre pe care le putem mobiliza sau al oricăror alte resurse dosite pe care le deținem și acum ni se oferă oportunitatea să le scoatem de la naftalină. Sau poate fi un test al capacității noastre de a dezvolta noi abilități necesare pentru a face față cu succes provocării care ni s-a pus în cale. Această din urmă ramă îmi place în mod deosebit pentru că este una profund transformatoare. Dacă celelalte două ne ajută să ne îmbogățim perspectiva asupra situațiilor exterioare, aceasta din urmă ne ajută să realizăm o alchimie a interiorului nostru.

Exercițiu

Probați aceste rame în viața voastră și (re)cadrați-vă tablourile din galeria personală. Abia aștept să aud ce ați descoperit.

(Re)cadrarea

Dacă tot m-am oprit la stoici zilele astea mi-am zis hai să scriu și despre (re)cadrare.

(Re)cadrarea este o tehnică îmbrățișată de mai multe curente terapeutice, în speță de terapia cognitivă, dar adevărul este că e o învățătură veche îmbrăcată în haine noi, ca multe altele.

Înainte de a vă spune cu ce se mănâncă aș vrea să fac un scurt preambul fundamentat tot pe ideile stoicilor. Înainte să învățăm cum să lucrăm cu anumite tehnici asupra minții noastre nu strică să știm câte ceva despre cum funcționează ea. Majoritatea oamenilor iau de bun faptul că anumite situații/ persoane/ evenimente le produc reacții emoționale sau comportamentale. Adică, regăsim adesea în vocabularul nostru expresii de tipul: ”M-a enervat pentru că mi-a tăiat calea.”, ”Copilul mă scoate din sărite.”, ”Mi-e frică de câini.” etc

Încă de pe vremea lui Epictet, Seneca sau Marc Aureliu se știa că 

”oamenii nu sunt afectați de ceea ce li se întâmplă, ci de cum înțeleg/interpretează ei ceea ce li se întâmplă…” Epictet (filozof grec care a trăit între anii 55-135).

Ce înseamnă asta? Înseamnă că noi nu suntem niciodată în contact direct cu ”realitatea”, ci reacționăm prin anumite stări sau recurgem la anumite comportamente, acțiuni la o imagine pe care ne-am făcut-o despre ”realitatea” cu care ne întâlnim, imagine care este în capul nostru și de multe ori e foarte diferită de ”realitatea” de afară. Pun ”realitatea” în ghilimele pentru că nimeni nu cred că știe care este marea, adevărata realitate, dat fiind că toți operăm doar cu aceste imagini despre realitate create de mintea noastră.

Dacă este să luăm exemplul de mai sus legat de frica de câini, noi nu reacționăm la câinele din fața noastră, ci la ce imagine ne-am format în mintea noastră despre câini, bazată pe trecut, în cazul de față probabil o imagine a unor ființe agresive, gata să ne rupă în bucăți. O altă persoană, cu o altă istorie despre câini, îi poate vedea ca niște ființe drăgălașe și iubitoare și nu simte nicio frică când vede un câine.

De aici ar trebui să decurgă o mare... hai să-i zic grijă, deși cuvântul inițial care mi-a venit a fost smerenie, în raport cu ceea ce susținem sus și tare că ar fi adevărul și dreptatea. Să ne amintim, așadar, că acestea nu sunt decât perspectiva noastră îngustă, măruntă și particulară asupra unei situații/ persoane.

Dacă ar fi după mine, v-aș invita să nu îmbrățișați nicio perspectivă ca marele adevăr, ci să rămâneți cu mintea deschisă și flexibilă la variatele fațete ale lumii bogate și complexe în care trăim.

Și pentru a face legătura cu titlul, aceste perspective sunt asemănate cu niște rame sau cadre pe care le aplicăm situațiilor sau persoanelor schimbând astfel impresia pe care ne-o lasă.

Sunt câteva perspective/cadre mai îndrăgite de către oameni, pe care însă majoritatea le consideră adevărul și dreptatea lor, drept pentru care aceste perspective le ghidează judecățile și acțiunile într-un mod adesea caracterizat drept automat. Iar dacă zic automat, probabil cuvântul ”ghidează” nu-și are loc în propoziția de mai sus. Probabil ar trebui să zic ”determină” sau ”comandă”.

Iată câteva mostre:

• Învinovățirea- ceilalți sunt de vină pentru ceea ce mi s-a întâmplat, au făcut acest lucru intenționat și cu răutate
• Incompetența- ceilalți sunt pur și simplu incapabili să-și facă treaba așa cum ar trebui
• Frustrarea- nu suport ca lucrurile să nu-mi reușească așa cum vreau eu, când vreau eu, cum vreau eu

Vă recunoașteți în ele? Fiecare dintre noi le-a utilizat cu siguranță.

Uneori cadrele acestea sunt orientate spre sine și atunci sună cam așa: ”Eu sunt incapabil să-mi fac treaba așa cum ar trebui, să mă ridic la înălțimea așteptărilor celorlalți/ mele despre cum ar trebui să fac lucrurile”

În egală măsură toxic.

Dar să ne amintim că acestea sunt doar niște rame/ cadre pe care am învățat să le aplicăm. Cu siguranță nu sunt singurele care există pe piață. Și, cel mai important, putem aplica altele.

Și doar pentru că o viață am aplicat același tip de ramă tuturor tablourilor din viața mea în virtutea inerției și a convingerii că asta este marea, adevărata ramă, nu înseamnă că trebuie să îmi continuu existența în acest mod. Multe persoane au ajuns să îndrăgească aceste rame, să le considere o emanație autentică a personalității lor. Well, asta este un alt truc pe care mintea îl utilizează asupra noastră. Tot ce are aplicată ștampila ”al meu” (iar noi știm că posesivitatea noastră se extinde nu doar asupra ideilor pe care le avem, ci și asupra obiectelor și, în mod trist, asupra persoanelor din jurul nostru) e ceva de care greu ne desprindem. Resimțim asta ca o pierdere (cel mai degrabă a controlului, adică a siguranței) și nu ne place deloc să pierdem. Avem o aversiune la așa ceva. Așa că ținem cu dinții de toate acestea, chiar dacă ne fac viața un iad. Măcar este răul pe care-l știm.

Exercițiu

Poate fi foarte simplu să vă reîmprospătați colecția de rame, dar pentru a face asta, este nevoie să observați că ramele pe care le-ați utilizat până acum sunt învechite, demodate și chiar dăunătoare pentru galeria personală de tablouri de viață. Așadar, ca un prim pas, observați cu atenție ce rame aplicați momentan.

Într-o postare viitoare vă voi prezenta o colecție nouă din care puteți alege.

Vizualizarea negativă

Probabil majoritatea ați auzit de vizualizare ca tehnică de a aduce viitorul în prezent, de a ne ajuta să ne atingem obiectivele și a ne ține în contact cu ele în fața obstacolelor întâlnite pe drum.

Ei bine, există și tehnica numită vizualizare negativă și nu este ceva de dată recentă, ci ceva ce ne parvine tocmai de la stoici.

Este foarte simplă, dar uimitor de eficientă. Pe scurt, presupune să te gândești cum ar fi dacă viața ta ar fi ceva mai rea decât este acum, dacă s-ar petrece ceva care ți-ar înrăutăți viața. Atenție, ideea nu este să și desfășurăm scenariul în detaliu și să-l trăim în plan imaginar, ci pur și simplu să ne permitem, mai ales atunci când avem o zi mai nashpa să ne imaginăm ca într-un flash cum ar fi dacă viața noastră ar fi mai rea, după care să ne orientăm atenția spre circumstanțele vieții noastre actuale. Încercați și observați ce efecte are.

Există și o explicație științifică pentru eficiența acestei tehnici în efectul ancorării pus în evidență prin niște studii iscusite de Amos Tversky și Daniel Kahneman în 1974. Se pare că informațiile care ajung primele în mintea noastră influențează evaluările ulterioare pe care le facem în procesul luării deciziei. Astfel, o ancoră oferită de flash-urile modurilor în care viața noastră ar putea lua o turnură negativă nedorită ne pot face să ne evaluăm circumstanțele curente în termeni mai favorabili.

Wabi Sabi

Îmi place foarte mult să găsesc concepte din diverse culturi care ne pot oferi perspective profunde asupra vieții. Desigur, pentru că ele sunt născute de o altă cultură este nevoie de un efort de a ne elibera de structurile conceptuale proprii culturii în care ne-am născut pentru a face loc acestui altceva. În ultimă instanță cred că este un proces prin care ne putem redescoperi universalitatea, dar presupune să nu stăm agățați cu dinții de vreo ideologie națională. Unii vor simți că astfel își pot pierde nu doar controlul, ci și identitatea. Pentru mine, însă, este un drum care duce în profunzimile ființei, acolo unde formele particulare de exprimare a spiritului nu s-au născut încă.

Wabi sabi este, în esență, o atitudine în raport cu viața pe care suntem invitați să o cultivăm. Este un concept din cultura japoneză și, pentru a-i pătrunde sensul, diverși autori au ales să vorbească despre fiecare din cei doi termeni separat, mai întâi, pentru ca apoi să dea o noimă alăturării lor. Este nevoie să ne reamintim, însă, că întregul este întotdeauna mai mult decât suma părților.

Așadar, wabi se referă la a găsi frumusețea în simplitate și o bogăție spirituală și o serenitate în detașarea de lumea materială. Wabi implică o liniște care are aerul ridicării deasupra mondenului. Este o acceptare a realității și ceea ce vine odată cu asta; ea ne permite să realizăm faptul că oricare ar fi situația, există o frumusețe care se ascunde undeva în ea.

Wabi descrie sentimentul generat de recunoașterea frumuseții în simplitate. Este senzația unei mulțumiri găsite departe de lumea materialistă. În cele din urmă, wabi este un mindset care apreciază smerenia, simplitatea și frugalitatea ca rute spre liniște și mulțumire. Esența lui wabi este profund conectată cu ideea acceptării faptului că adevăratele noastre nevoi sunt simple și cu a fi modest și recunoscător pentru frumusețea care există acolo unde suntem.

În schimb sabi se referă mai degrabă la trecerea timpului, la faptul că toate lucrurile cresc și apoi se descompun și la modul în care trecerea timpului alterează natura vizuală a acelor lucruri. Cuvântul sabi se referă la frumusețea profundă și calmă care emerge odată cu trecerea timpului. Vizual recunoaștem acest lucru ca patina, ca semnele antichității. Sabi este o condiție creată de timp, nu de mâna omului, este eleganța rafinată a vârstei, este frumusețea care se revelează în procesele utilizării și descompunerii.

În concluzie, conceptul de wabi sabi este profund conectat cu tipul de frumusețe care ne reamintește de natura trecătoare a vieții: toate lucrurile, incluzând aici viața însăși, sunt nepermanente, incomplete și imperfecte. Imperfecțiunea este starea naturală a tuturor lucrurilor, inclusiv a noastră.

Și pentru că sunt adepta fermă a implementării ”teoriilor” ca o condiție sine qua non pentru a da viață informațiilor pe care le deținem vă invit să descoperiți în ce fel puteți cultiva această atitudine în viața voastră  sau poate să remarcați, cu surprindere, în ce modalități acest concept este deja parte din viața voastră fără să fi știut acest lucru.

Vă dau un exemplu din viața mea:

Fierul de călcat al bunicii mele

Cum să facem față înțelept incertitudinii

Incertitudinea este dificil de tolerat, știm cu toții asta, și pentru a scăpa de ea suntem dispuși să acceptăm ”sugestii”, interpretări și teorii cusute cu ață albă doar pentru a căpăta un iz de sentiment de siguranță și control. Așa cum scriam într-o postare anterioară, atunci când creierul nostru nu reușește să obțină controlul cognitiv, recurge la controlul perceptiv, asigurându-și iluzia controlului prin distorsionarea realității.

Dar aceasta nu este musai calea pe care vrem să o luăm în confruntarea cu incertitudinea, deși avem mecanismele pentru a realiza asta încorporate în hardul nostru.

Kelly McGonigal, profesor la Stanford University, ne propune o abordare în 3 pași care ne oferă mai mult spațiu mental și emoțional pentru a integra incertitudinea (care este inerentă lumii în care trăim oricum) și a ne oferi opțiuni mai sănătoase în acest tip de situații dominate de incertitudine cu care ne vom întâlni vrem, nu vrem:

Pasul #1 Afirmă identitatea care este provocată (challenged) în această situație (ex. părinte bun, partener bun, manager eficient etc)

Situațiile caracterizate de incertitudine mare riscă să ne pună în lumină dificultățile sau chiar incompetența de a le face față, iar acest lucru este cel care ne face să alergăm după o structură, o siguranță care să ne ghideze un răspuns ”corect”.

Pasul #2 Recunoaște care sunt dificultățile asociate (ex. a simți emoțiile negative, a evita durerea, a fi copleșit sau chiar paralizat și incapabil de a purcede spre un curs de acțiune)

Oferă-ți acel spațiu plin de compasiune în care să poți recunoaște aceste lucruri fără rușine și vinovăție, să-ți accepți umanitatea și neputința fără să vrei să le ascunzi cu orice preț. Dacă e după mine aș zice că acesta e cel mai dificil lucru de făcut pentru majoritatea oamenilor: a intra în contact cu propria vulnerabilitate fără să activăm instant scuturi defensive și fațade de competență și putere. Totuși este o condiție sine qua non pentru a ajunge să ne ocupăm de adevăratele probleme și nu de problemele ”sinelui fals”.

Pasul #3 Comută de la (nevoia de) control la alegere

Acest pas mi se pare extraordinar pentru că ne orientează de la a ne supune (unei interpretări, unui așa-zis lider care să ne scoată din rahat, unei teorii salvatoare etc) din frică, spre posibilitatea de a alege cum să răspundem (adică responsabilitate și libertate).

Ne putem ghida în acest proces după câteva întrebări:

Ce pot alege în această situație?

Ce doresc să aduc în această situație?

Ce persoană vreau să fiu în această situație?

Cu alte cuvinte cum pot alege un răspuns la această situație care să reflecte scopurile, valorile mele, să susțină relațiile care sunt importante pentru mine, în timp ce realizez, cu înțelepciune, că sunt lucruri dincolo de capacitatea mea de acțiune și înțelegere, iar în fața acestor lucruri nu pot decât să-mi recunosc micimea. Adică, așa cum spune Kelly McGonigal: pot face tot ce-mi stă în putință, dar nu pot face totul.

Cum de-au înflorit teoriile conspirației în ultima vreme

Well, chiar există o explicație destul de simplă, deși va fi inconvenientă pentru mulți. Citind ieri din cartea lui Roy F. Baumeister despre sensuri ale vieții, mi-a atras atenția un subcapitol numit funcții ale sensului. Adică, de ce avem nevoia de a da sens, de ce facem asta? Iar prima funcție despre care vorbește autorul este controlul mediului fizic și social. Cu alte cuvinte, dăm sens lucrurilor pentru că asta ne ajută să înțelegem lumea în care trăim și să facem predicții despre evoluția lucrurilor așa încât să ne adaptăm mai bine.

Până aici nimic problematic. E important să ne putem mișca bine prin lume, să navigăm eficient prin diferite contexte fizice sau sociale.

Doar că apoi am dat peste un articol scris de Jennifer Whitson și Adam Galinsky în 2008 și publicat în revista Science și următorul paragraf:

”Experiencing a loss of control led participants to desire more structure and to perceive illusory patterns. The need to be and feel in control is so strong that individuals will produce a pattern from noise to return the world to a predictable place.”

***

”Experiențierea pierderii controlului i-a făcut pe participanți să își dorească mai multă structură și să perceapă tipare iluzorii. Nevoia de a fi și a se simți în control este atât de puternică încât oamenii vor produce tipare din zgomot pentru a putea face din nou lumea predictibilă.”

Creierul nu suportă incertitudinea. Acolo unde nu va putea obține sentimentul controlului în mod obiectiv (și în vremurile acestea este mai mult ca oricând foarte greu de făcut asta), va încerca să obțină controlul perceptiv: va vedea coerență și sens și dacă nu poate fi vorba de așa ceva.

Sam Harris- Trezirea

Pe lângă asigurarea supraviețuirii noastre, civilizația este o mașinărie uriașă inventată de mintea umană pentru a-i ajusta propriile stări. (...) Se pare că în cea mai mare parte a timpului ne clătinăm între a vrea și a nu vrea. Astfel, se pune întrebarea firească: se reduce viața doar la atât? Am putea să ne simțim oare mai bine (în orice sens al lui mai bine) decât obișnuim să ne simțim? Este posibil să găsim împlinire de durată în pofida inevitabilității schimbării?

Viața spirituală începe cu bănuiala că răspunsul ar putea fi afirmativ.

Mitul celor 21 de zile pentru formarea unui obicei

Am citit în foarte multe surse această referință la 21 de zile pentru formarea unui obicei, însă, după studii se pare că este un mit a cărui origine este într-o carte de self-help din anul 1971 scrisă de Maxwell Maltz intitulată Psycho-cybernetics. Cele 21 de zile se pare că au rezultat din observațiile acestuia asupra timpului necesar unor persoane care au suferit amputări pentru a se adapta la pierderea unui membru și au fost generalizate ca fiind o lege a formării obiceiurilor.

Sunt puține studii care să fi investigat acest lucru, însă un studiu publicat în 2010 a găsit că este nevoie de 18 până la 254 de zile pentru ca oamenii să-și formeze un obicei nou, existând o mare varianță între oameni. 

Totuși, chiar dacă este un mit, convingerea că durează doar atât poate fi benignă sau îi poate ajuta pe unii oameni mai ales că este mai ușor să ne angajăm că facem ceva pentru o anumită bucată mai mică de timp. Ceea ce îi mai poate ajuta pe oameni este convingerea că va fi greu doar în acest 21 de zile de la început pentru că acest lucru are efecte pozitive asupra puterii voinței, conform acestui studiu.

O minte care umblă pe arătură este o minte nefericită

Sursă: https://www.wallpaperflare.com/

Azi mi-am adus aminte de acest studiu realizat de Matthew A. Killingsworth și Daniel T. Gilbert în 2010. Spre deosebire de alte ființe, oamenii își petrec mult timp gândindu-se la cu totul altceva decât ceea ce se petrece la momentul prezent în jur, contemplând fie trecutul, fie ce s-ar putea petrece în viitor sau pur și simplu lucruri care există doar în imaginația lor. Se pare că acest tip de gândire ”independentă se stimuli” sau ”mintea călătoare” este modul de operare implicit al minții. Deși această abilitate este o achiziție remarcabilă care permite oamenilor să învețe, să raționeze sau să facă planuri, vine cu un preț la nivel emoțional. 

Matthew A. Killingsworth și Daniel T. Gilbert s-au gândit la o metodologie iscusită pentru a proba experiența oamenilor într-un context ecologic contactând participanții la studiul lor în timp ce erau angajați în anumite activități pentru a le adresa întrebări despre gândurile, emoțiile și acțiunile care se derulau în viața lor în acel moment. Au realizat acest lucru cu ajutorul unei aplicații pe telefon care le solicita acestora la momente variate să răspundă la întrebările menționate mai sus. 

Rezultatele sunt intrigante:

• Mintea celor 2250 de participanți era într-un procent de 46,9% altundeva decât la sarcina în care erau implicați participanții în acel moment. 
• Natura activității se pare că nu influența măsura în care mintea lor era sau nu pe arătură.
• Oamenii erau mult mai puțin fericiți atunci când mintea lor era în altă parte, iar acest lucru era valabil în toate tipurile de activități inclusiv cele mai puțin plăcute și chiar dacă mintea era purtată spre subiecte plăcute.
• Deși se știe că stările emoționale negative pot fi la rădăcina tendinței minții de a zbura în altă parte, din datele acestui studiu reiese că direcția cauzalității ar fi inversă, adică tendința minții de a zbura în altă parte este mai degrabă cauza, nu doar consecința nefericirii.
• Ce gândeau oamenii este un predictor mai bun al fericirii lor decât ce făceau oamenii, aceste variabile fiind considerate de autori ca influențe independente asupra fericirii.

Călugării, femeia și râul, o poveste Zen

Într-o zi un călugăr Buddhist și maestrul acestuia se întorceau dintr-o călătorie și în drumul lor spre mănăstire au ajuns la un râu pe care trebuiau să-l treacă. Pe malul râului se afla o femeie care era înspăimântată de curenții puternici ai râului, neîndrăznind să treacă pe malul celălalt.

Maestrul s-a oferit să o ajute, a luat-o în brațe și a trecut-o râul.

Ucenicul maestrului l-a privit cu uimire în timp ce ducea femeia în brațe și tot drumul până la mănăstire s-a tot gândit la ce a făcut maestrul.

La un moment dat nu s-a mai putut stăpâni și l-a întrebat:

”Cum de ai luat femeia aceea în brațe? Un călugăr nu ar trebui să pună mâna pe o femeie!”

Maestrul i-a răspuns:

”Eu am lăsat femeia la râu. Tu de ce o duci încă cu tine?”

Sursă: https://www.pxfuel.com/

Pentru ca să faci ceva, de exemplu o schimbare, trebuie să te apuci întâi

Cred că ne sunt familiare tuturor expresiile: ”De mâine.”/ ”De luni”. Spunem asta ca și când eu cel de luni aș fi această ființă superioară, care are tot ce n-are eu cel de azi pentru a se apuca de treabă.

Punem pe seama eului nostru din viitor niște așteptări cu care nu îndrăznim să investim eul nostru cel de azi: curaj, perseverență, rezistență, scopuri pe termen lung, toleranță la frustrare etc. Dar eu cel de luni, nu voi fi atât de diferit de eu cel de azi! Și uite așa acel mâine, acel ”tomorrow”, never comes.

Nici nu ar fi așa de rău dacă am putea spune ca și Scarlet ”I’ll think about that tomorrow.” Adică să alocăm niște sarcini zilei de mâine așa încât azi să ne putem bucura de o zi doar pentru noi. Amânarea la care mă refer eu însă sau procrastinarea în termeni psihologici nu e nici pe departe așa ceva. Pentru că în timp ce procrastinăm nu ne prea bucurăm de nimic. Dimpotrivă, se pare că apăsarea și emoțiile negative din timpul procrastinării sunt mult mai dureroase decât ce am simți dacă ne-am apuca efectiv de ceea ce avem de făcut.

Așadar, miza este tot pe noi cei de azi să purcedem.

Cred că mai sunt cel puțin două lucruri care țin oamenii pe loc în acest punct.

#1 Mulți așteaptă să le vină cheful- iar cheful este de multe ori un fel de fata morgana. Adevărul este că de cele mai multe ori este valabil și în acest caz ceea ce se spune despre mâncare: ”Pofta vine mâncând!”.

#2 Mulți așteaptă să le treacă frica- frica este cu noi ori de câte ori facem un plonjeu în afara zonei de confort, deci nu are cum să treacă; este însăși semnul că suntem în viață, că ne dezvoltăm, că ne depășim niște limite.

Dacă vă aflați în situația #1 sau #2, nu mai așteptați. Just do it! cum zice reclama.

Sursa: Pixabay

Tehnica #1

O modalitate prin care putem să ne facem treaba mai ușoară este ceea ce se numește în psihologie chunking. Adică, putem fragmenta ceea ce avem de făcut în bucățele atât de mici încât să nici nu simțim că depunem cine știe ce efort pentru a face ceea ce ne-am propus.

Exemple:

·         Citește o pagină seara, înainte de culcare

·         Meditează timp de 1 minut dimineața

·         Fă o genuflexiune.

Unii vorbesc de ”Regula celor 2 minute”: când începi ceva nou, n-ar trebui să-ți propui acțiuni care să dureze mai mult de 2 minute, ideea de bază fiind că o dată ce te pornești este mai ușor să continui. Plus, e greu să spui că nu ai 2 minute ca să faci ceva ușor.

Schimbările minuscule și valea plângerii

Azi am cugetat la două concepte interesante de știut înainte de a ne apuca să facem schimbări.

Primul este că de fapt nu trebuie să facem marea cu sarea pentru a obține rezultate. Când ne apucăm de ceva prea voinicește, șansele sunt mari să nu ne țină. Mai realizabile sunt schimbările pe care le introducem progresiv, dar sustenabil, adică în pași mici, minusculi chiar.

Mai ales că dacă este un lucru foarte mic nu prea putem găsi argumente să nu-l facem. Adică din clasicele scuze: bani, timp, energie.

Dar chiar și un lucru foarte mic, realizat consecvent poate avea impact. Iată ce zice matematica, conform lui James Clear:

1% declin în fiecare zi timp de un an: 0,99³⁶⁵=00,33

1% îmbunătățire în fiecare zi timp de un an: 1,01³⁶⁵=37,78

Și pentru cei care procesează mai bine vizual, un grafic:

Asta ar fi primul lucru. Cugetați și voi în ce măsură e sau nu rentabil să faceți o schimbare, o îmbunătățire minusculă a unui aspect al vieții în mod consecvent.

Al doilea lucru este ceva ce ne-ar putea ajuta să susținem schimbarea în timp.

Atunci când ne apucăm de o schimbare în pași mici, la început nu se vede nimic. Și asta poate fi foarte descumpănitor pentru cei care sunt axați pe obținerea de rezultate imediate. Poate părea chiar că strategia nu funcționează și am fi tentați să abandonăm.

Nu clacați totuși. Căci iată cum arată ce ne imaginăm noi că se petrece când ne punem pe schimbări, adică faptul că lucrurile vor merge șnur și ca o ghiulea vom ateriza în linie dreaptă la țintă. În realitate, de cele mai multe ori trebuie să trecem prin ceea ce James Clear numește ”valea dezamăgirii”. Parcă îmi place mai mult ”valea plângerii” în limba română. Momentele acelea în care parcă nimic nu se arată, totul pare degeaba, cam cum se vede în graficul de mai jos.

 

Dacă nu depășim momentul ”valea plângerii”, povestea se termină înainte de a începe.

Cugetați și la asta atunci când vă vine să ”call it quits”, adică să renunțați.

Business-ul schimbării- Obiceiurile ca ”dovezi” pentru ceea ce credem că suntem

Convingerile pe care le avem despre noi înșine tind să ne influențeze comportamentul pe termen lung. Poate că ne putem mobiliza să mâncăm sănătos o vreme sau să ne ducem la sală, dar dacă nu ne definim pe noi înșine ca persoane care se alimentează sănătos și care sunt active, fac mișcare, va fi foarte greu să ne ținem de ceva a la long.

James Clear, autorul cărții Atomic Habits vorbește despre 3 nivele ale schimbării:

#1 schimbarea rezultatelor

#2 schimbarea proceselor

#3 schimbarea identității.

 

Tot el spune că majoritatea oamenilor se concentrează pe scopuri bazate pe rezultate cum ar fi ”Vreau să slăbesc 10 kg.” sau ”Vreau să scriu o carte.” Dar acestea sunt schimbări de suprafață.

Rădăcina schimbării comportamentului și a construirii de obiceiuri mai bune este identitatea noastră (ce fel de persoană credem că suntem).

Este important să ne amintim că nu ne-am născut cu convingerile pe care le avem acum, ci le-am căpătat pe parcursul vieții de la cei din jur sau din propriile concluzii pe care le-am tras din diverse experiențe. Aceste convingeri se perpetuează pentru că avem anumite obiceiuri de a face lucrurile care produc anumite rezultate pe care noi le luăm drept ”dovezi” că suntem așa cum credem că suntem. Cu cât mai mult repetăm un anumit comportament, cu atât mai mult ne întărim identitatea asociată cu acel comportament.

Sigur, mai sunt și alți factori care ne influențează identitatea, însă obiceiurile sunt unul din cei mai importanți în virtutea frecvenței lor. Fiecare experiență prin care trecem are capacitatea de a ne modifica identitatea, dar cu siguranță nu ne credem mari sportivi doar pentru că alergăm în weekend. Cu o floare nu se face primăvară, evident. Dar dacă alergatul devine ceva ce faci cu o oarecare frecvență, încep să se acumuleze ”dovezi” din ce în ce mai multe că ești o persoană sportivă.

Astfel, fiecare acțiune pe care o facem poate fi o cărămidă pe care o punem la edificiul identității noastre, a persoanei care vrem să devenim. James Clear spune că fiecare obicei pe care îl avem sau vrem să îl creăm este un fel de sugestie despre ceea ce am putea fi.

Faptul că practicăm ceva cu consecvență astfel încât să devină o rutină ne mai oferă și altceva: încredere în capacitatea noastră de a realiza aceste lucruri. De îndată ce se adună mai multe ”dovezi”, povestea pe care ne-o spunem despre cine suntem începe să se schimbe.

Din păcate este valabil atât în privința obiceiurilor bune, cât și a celor rele.

Exercițiu

Așadar, luați-vă 10-15 minute în fiecare zi pentru a vă gândi și a nota într-un jurnal ce fel de persoană vreți să fiți. Vedem apoi cum o vom crea 😄.

Business-ul schimbării #Introducere

Cred că cea mai frecventă întrebare care mi-a fost pusă la cursurile sau workshopurile pe care le-am ținut a fost: ”Dumneavoastră chiar credeți că oamenii se pot schimba?”

Pare o întrebare simplă care solicită doar o opinie legată de ceva, dar pentru mine a ajuns să fie o întrebare care chestionează întregul fundament a ceea ce fac. Păi, frate, eu sunt in the business of changing people. Dacă oamenii nu se pot schimba, I’m in big trouble.

Da, cred că oamenii se pot schimba. Dar mai cred și că unele schimbări sunt mai ușor de făcut decât altele, că trebuie să știi anumite lucruri despre ce se poate schimba și ce nu și în egală măsură despre cum ne putem schimba, adică ce strategii funcționează și ce strategii, deși păreau o idee bună când au fost propuse s-au dovedit a nu da rezultatele scontate, ba chiar a fi contraproductive.

Cred asta pentru că eu am reușit să fac schimbări la mine și am o armată de mentori pe care-i urmăresc și a căror poveste de viață este o poveste despre cum să-ți iei viața în mâini și să o trăiești din plin. Știu și că mulți oameni sunt departe de a trăi visul vieții lor și sunt multe motive pentru care se petrece asta.

Sursă: https://www.pikist.com/

Blogul meu este jurnalul călătoriilor mele prin domeniile științei și ale inspirației și scopul meu este să dau mai departe ceea ce mi se pare util, interesant, validat de studii și de experiență, ceea ce am încercat și m-a ajutat pe mine. Nu am crezut niciodată că există o soluție magică pe care ar putea-o deține cineva- sunt multe soluții, nu toate funcționează pentru toată lumea. Dacă ar fi fost una singură am fi aflat deja de ea și am fi fost toți acolo unde dorim să fim. Dar cred că este responsabilitatea fiecăruia să caute și să probeze ce funcționează pentru propria persoană. Nu vă recomand tehnici pe care să le practicați o dată, de două ori sau de zece ori, vă recomand idei cu ajutorul cărora să vă construiți un mod de a fi și de a trăi care vă coafează, vorba aceea.

Tocmai de aceea trebuie să vă spun din capul locului că dacă vreți cu adevărat să faceți o schimbare nivelul de la care trebuie pornit este acela al identității voastre.

Eu am descoperit acest lucru în urmă cu mai bine de 15 ani când m-am lăsat de fumat fiind un fumător înrăit timp de mai bine de 10 ani înainte. Din fericire, am dat peste o casetă (Vă mai amintiți casetele?! Doamne, cât de departe suntem acum de vremurile acelea!) în care erau propuse mai multe exerciții printre care unul a fost de mare impact pentru mine. Pe scurt ideea de bază a exercițiului era așa: dacă vrei să te lași de fumat, trebuie să devii un nefumător. Normal, nu? Dacă nu fumezi ești nefumător sau?! De fapt nu. Multe persoane care încearcă să se lase de fumat sunt un fel de fumători la dietă. Niște fumători care încearcă să se comporte diferit de ceea ce sunt. Foarte greu, aproape imposibil. Nu poți să o ții așa prea mult. Motiv pentru care multe încercări de acest gen eșuează.

Strategia care a dat roade la mine (și la mulți alții din câte am citit ulterior) este să îți schimbi concepția despre tine, despre cine ești și să te identifici de acum înainte ca nefumător.

Dificultatea aici este legată e rigiditatea cu care ne raportăm la identitatea noastră. Nu degeaba se spune că cea mai puternică adicție pe care o avem este cea legată de cine credem că suntem. Este adevărat unele aspecte ale noastre sunt mai stabile decât altele. Dar obiceiurile nu intră în categoria lucrurilor pe care nu le putem schimba.

Aud frecvent la clienții mei faptul că atunci când practică ceva diferit, acel lucru li se pare străin de ei, parcă nu ar fi sinele lor autentic. Apoi, nici lucrurile pe care le catalogăm ca sinele nostru autentic, de bază obiceiurile pe care le-am practicat cu mai multă sârguință de-a lungul vieții, nu sunt neapărat sinele nostru autentic. Toate acestea nu sunt decât moduri de a fi configurate ca aspecte ale identității noastre prin repetiție. Chiar dacă așa ai făcut ceva toată viața nu înseamnă că așa ești sau că doar așa poți funcționa. Desigur este mai ușor să rămânem consecvenți obiceiurilor deja formate pentru că ele se derulează deja automat, cu un efort minim. În schimb pentru a adopta un obicei diferit este nevoie să punem mai întâi osul, să investim timp și efort până ce trece și acesta în sarcina pilotului automat. Dar dacă vrem o schimbare durabilă, cam asta este calea.

Exercițiu

Caută să identifici la tine toate acele aspecte ale tale despre care ai convingerea că nu pot fi schimbate. Chestionează status quo-ul. Întreabă-te dacă lucrurile stau chiar așa sau dimpotrivă, sunt doar niște obiceiuri solidificate în tine prin puterea obișnuinței.

În articolele viitoare vă voi da câteva ponturi despre cum putem să facem schimbări de durată bazate pe studiile și experiența celor care s-au spetit să priceapă de ce este atât de greu să ne schimbăm uneori, ce au făcut cei care au reușit să facă asta și ce este contraproductiv. Keep in touch!

Spune-mi cu cine te împrietenești ca să-ți spun cine ești

Mă ajută cei de lângă mine să devin cât mai autentic?

Are the people in my life contributing to me becoming my most authentic self?

#după

Ce vrei să iei cu tine în minunata lume nouă de #după? Ce vrei să lași în urmă?

What would you like to take with you in the new normal world of #after coronavirus? What would you like to leave behind?

Ziua #60 Despre libertate și responsabilitate

Am găsit că nu este o zi mai bună să vorbesc despre aceste două lucruri care, deși nu pare evident, sunt totuși profund conectate. Probabil că multă lume trăiește azi gustul libertății mult așteptate, după luni de impoziții și restricții venite din exterior, de la autorități pe care le recunoaștem sau le respectăm mai mult sau mai puțin. 

Poate că pentru mulți nu neapărat autoritatea, cât îndreptățirea acesteia de a impune sancțiuni a fost motivul supunerii. Adică, pe treptele dezvoltării moralității, frica de pedeapsă, nu respectul pentru altceva a fost ceea ce i-a motivat.

         
Frica de pedeapsă este, însă, doar primul pas în dezvoltarea moralității, conform teoriei lui Laurence Kohlberg, reputat psiholog american care a extins observațiile lui Jean Piaget privind dezvoltarea. Edificiul de parcurs are multe alte stadii și nivele:

Sursă: Wikipedia

De când am citit cartea lui Erich Fromm, Fuga de libertate (sau Frica de libertate în unele traduceri) și mai apoi Psihoterapia existențială a lui Irvin Yalom, nu mă mai pot gândi la libertate fără să mă gândesc automat la responsabilitatea care vine o dată cu ea. Trăim într-o lume în care a devenit relativ mai ușor să ne luăm libertăți în raport cu lucrurile care au îngrădit generațiile anterioare și libertăți să facem ceea ce cei dinaintea noastră poate nici nu visau.

Poate mulți realizează că era de fapt mult mai simplu când traseul era mult mai bine predefinit, nu doar cel profesional, dar și cel personal. Nu erau atâtea dileme, întrebări, decizii de luat. Religia stabilea adesea codul de conduită și comunitatea pașii de urmat în viață.

Ei bine acum avem acea libertate care era doar o idee în mintea altora. Și realizăm cum pentru mulți dintre noi poate fi copleșitoare. Într-atât de copleșitoare, observa Fromm, încât să ne căutăm tot felul de alți stăpâni care să ne scape de asumarea responsabilității pentru modul în care ne utilizăm libertatea.

Exercițiu

Meditați câteva clipe la acești ”stăpâni” mai mult sau mai puțin vizibili, identificabili, pe care poate i-ați adoptat și voi acolo, în forul vostru interior.

Poate unul din acești stăpâni este chiar propria conștiință care s-a constituit acolo într-un critic interior, mai zbir decât o mie de zbiri:

”Autoritatea nu trebuie să fie o persoană sau o instituție exterioară, ci poate apărea și ca autoritate interioară: datorie, conștiință, super-ego. A te supune ordinelor din afară pare nedemn de un om liber, prin urmare stăpânirea propriilor înclinații naturale ori dominarea unei părți a individului, natura lui, de către o alta, rațiunea, voința, conștiința (controlul impulsurilor), pare a fi esența libertății. Conștiința se pare că stăpânește cu o asprime tot atât de mare ca cea a autorităților exterioare, însă conținuturile ordinelor emise de aceasta nu sunt guvernate de cerințele eului individual, ci de cerințele sociale care își arogă demnitatea normelor etice. Dominația conștiinței poate fi chiar mai aspră decât cea a autorităților exterioare, deoarece individul consideră ordinele ei ca fiind ale sale. Cum s-ar putea revolta împotriva lui însuși?”

Fromm ne atrage atenția că dacă înainte autoritatea era bine definită, avea un chip și o poziție identificabilă în existența noastră, omul modern este confruntat cu o autoritate mult mai parșivă: autoritatea anonimă.

”În loc să dispară autoritatea a devenit invizibilă. În locul autorității fățișe, stăpânește autoritatea ”anonimă”. Aceasta se află sub masca simțului comun, a științei, a sănătății psihice, a normalității, a opiniei publice. Pare să nu întrebuințeze nici o constrângere, ci doar persuasiunea blândă, sugestii subtile care impregnează realmente întreaga noastră viață.

Autoritatea anonimă este mai eficientă decât autoritățile fățișe, deoarece nu se bănuiește niciodată că este un ordin care trebuie îndeplinit. E ca și cum ai fi ținta tirului unui inamic invizibil. Nu ai împotriva cui să ripostezi.”

Căutați să depistați autoritățile acestea mai viclene cărora le plătiți biruri. Chiar dacă nu suntem conștienți de ele, asta nu înseamnă că nu avem responsabilitatea de a face acel check in în fața oglinzii din când în când.

Cred că în aceste ultime două luni foarte multă lume a realizat cât de interdependenți suntem, cât de mult depindem ca și ceilalți să își ia libertăți cu responsabilitate. Iar de azi, cel puțin în România, balanța înclină din nou pe componenta de responsabilitate. Pentru că autoritatea aceea care a ținut lucrurile în frâu, tocmai și-a slăbit strânsoarea.

Mă bazez pe faptul că noi suntem urmașii celor care s-au adaptat și au supraviețuit înaintea noastră. Trebuie că avem în gene darul acesta al speciei. Reziliența, flexibilitatea, dibăcia necesară. Nu este întâmplător faptul că am supraviețuit în comunități, deși în adâncul sufletului știm fiecare că singuri am venit pe lume, singuri vom pleca de pe lume. De trăit, însă, e mai ușor și mai mishto #împreună.

Vă mulțumesc, prieteni, pentru că ați urmărit postările zilnice din acest ultime 2 luni 🤗. Sper că ați găsit în ele acele #resurse promise pe care să le puteți utiliza și în continuare pentru a face surf cu valurile vieții.

În perioada următoare voi reveni la un ritm puțin diferit al postărilor. Keep in touch!

Ziua #59 Nu face presupuneri

Dacă ne permitem să privim suficient de atent în propria ogradă vom observa că facem o grămadă de presupuneri în viața de zi cu zi. Mai mult decât atât, uităm că sunt doar presupuneri și le luăm de bune și de adevărate.

Așa cum spuneam și într-o postare anterioară, se pare că ne credem telepați, că avem acces la lumea interioară a celorlalți și facem presupuneri despre motivele din spatele comportamentelor acestora, despre ce gândesc și ce simt, apoi luăm lucrurile personal și reacționăm, la nimic altceva decât propriile noastre asumpții. Dacă m-ați întreba pe mine, aș zice că e o formă de nebunie pe care o practicăm la scară largă.

În psihologie se numește ”mind reading”, termen care din start ar trebui să ne pună în gardă în privința validității informațiilor jonglate. Dintr-un motiv sau altul suntem cu garda jos și in deep shit adesea când e vorba de această meteahnă a minții noastre.

Partea cea mai nashpa este că respectiva meteahnă își face de petrecanie cu noi tocmai în relațiile care ne sunt cele mai importante, cu oamenii care ne sunt cei mai dragi. Tocmai acolo venim cu pretenția ca celălalt să ne citească mintea ca și când ar fi o carte deschisă, pentru că ne iubește. Ar trebui să știe. Nu zic că nu ar trebui să depunem eforturi considerabile pentru a ne cunoaște partenerul, a-i afla visele, speranțele, fanteziile, top 3-ul nevoilor fundamentale. Vreau doar să zic că după ultimele studii se pare că nu suntem telepați încă sau chiar dacă am fost vreodată, nu mai suntem.

Oameni buni, este nevoie să ne apucăm să punem întrebări. Sigur că uneori nu punem întrebări pentru că nu vrem de fapt să auzim răspunsul pe care îl intuim. Nu vrem ca fantezia, visul nostru să ajungă brusc la un final dramatic. Nu vrem să ne confruntăm cu suferința aceea și atunci alegem să ne amăgim (a se citi mințim). Dar o parte din noi știe că ceva este putred în Danemarca. Deși aparent ne trăim visul, șansele sunt mari să trebuiască să îndurăm o suferință și mai mare când realizăm că ne-am pierdut și timpul living this lie. Recitiți postarea despre primul legământ: Fii impecabil în tot ceea ce spui. E valabil și pentru ”tot ceea ce îți spui”.

Și ca să vă ajut să transpuneți arta de a pune întrebări în practică, iată exercițiul de azi:

Ziua #58 Nu lua nimic personal

Oricât de mult ne-ar plăcea să credem că lumea se învârte în jurul nostru, nu este așa. Miguel Ruiz consideră că luăm lucrurile personal de multe ori din cauza faptului că suntem prinși în capcana importanței personale.

Fiecare persoană trăiește în propriul vis, creat de mintea ei, iar acest vis este cu siguranță diferit de visul meu sau al tău. Nimic din ceea ce face altcineva nu are legătură cu tine, continuă autorul. Are legătură cu el/ ea și cu visul lor.

Când luăm lucrurile personal facem presupunerea că ceilalți au acces la lumea noastră interioară, ceea ce nu este adevărat. Și noi, și ceilalți nu facem de multe ori decât să impunem celorlalți visul nostru despre lume.

Oricât ar părea că ni se adresează personal, ceea ce spune, face cineva nu are legătură cu noi înșine, ci cu legămintele din mintea persoanei respective, cu toate convingerile și schemele împământenite în mintea fiecăruia încă din copilărie, prin procesul numit educație.

Mai mult decât atât. Nimeni nu ne poate răni. Ne simțim răniți de ceea ce spune/ face cineva pentru că ceea ce spune/ face cineva atinge răni pe care le avem deja în noi.

Punctul nostru de vedere este adevărul nostru, dar poate nu și adevărul celuilalt. Iar uneori, chiar dacă este punctul nostru de vedere poate fi neadevărat.

Miguel Ruiz crede că oamenii au o adicție la suferință și că ne ”ajutăm” unii pe alții în menținerea acestei adicții.

Atunci când îi privim pe ceilalți așa cum sunt, fără să luăm lucrurile personal, nu putem să ne simțim răniți de ceea ce spun sau fac. Probabil fac acele lucruri pentru că se tem că cineva ar putea descoperi că nu sunt perfecți. Este dureros să ne dăm jos măștile sociale. Iar dacă cineva spune un lucru și face altceva, te minți singur dacă nu iei în considerare acțiunile persoanei. Să recunoaștem acest adevăr despre altcineva sau despre noi înșine poate fi dureros, însă ne scutește de și mai multă suferință emoțională.

Atunci când nu luăm nimic personal ne eliberăm de nevoia de a ne încrede în ceea ce spun/ fac ceilalți și a ne asuma responsabilități care nu sunt ale noastre. Singura responsabilitate pe care o avem este în raport cu propriile alegeri. Putem umbla prin lume cu inimile deschise, putem cere ce avem nevoie, putem spune da sau nu fără a ne simți vinovați. Putem să ne urmăm dorințele inimii și să trăim pacea interioară chiar și în mijlocul haosului.

Mie îmi sună bine opțiunea aceasta, ce ziceți?

Și exercițiul de azi: