Parabola porcilor spinoși (Schopenhauer)

 § 396

One cold winter's day, a number of porcupines huddled together quite closely in order through their mutual warmth to prevent themselves from being frozen. But they soon felt the effect of their quills on one another, which made them again move apart. Now when the need for warmth once more brought them together, the drawback of the quills was repeated so that they were tossed between two evils, until they had discovered the proper distance from which they could best tolerate one another. Thus the need for society which springs from the emptiness and monotony of men's lives, drives them together; but their many unpleasant and repulsive qualities and insufferable drawbacks once more drive them apart. The mean distance which they finally discover, and which enables them to endure being together, is politeness and good manners.

Whoever does not keep to this, is told in England to 'keep his distance'. By virtue thereof, it is true that the need for mutual warmth will be only imperfectly satisfied, but, on the other hand, the prick of the quills will not be felt. Yet whoever has a great deal of internal warmth of his own will prefer to keep away from society in order to avoid giving or receiving trouble and annoyance.

p. 651-652 CHAPTER XXXI Similes, Parables, and Fables

Arthur Shopenhauer- Parerga and Paralipomena- Short Philosophical Essays volume 2

 

Într-o zi rece de iarnă, câțiva porci spinoși s-au înghesuit destul de strâns unul la altul pentru a preveni înghețul, prin căldura lor reciprocă. Dar au simțit curând efectul acelor lor unul asupra celuilalt, ceea ce i-a făcut să se îndepărteze din nou. Acum, când nevoia de căldură i-a adus din nou împreună, dezavantajul acelor s-a repetat, astfel încât au fost aruncați între două rele, până când au descoperit distanța potrivită de la care se puteau tolera cel mai bine unul pe celălalt. Astfel, nevoia de societate, care izvorăște din golul și monotonia vieții oamenilor, îi apropie; dar numeroasele lor calități neplăcute și respingătoare și dezavantajele insuportabile îi îndepărtează din nou. Distanța medie pe care o descoperă în cele din urmă și care le permite să suporte să fie împreună este politețea și bunele maniere.

Cine nu respectă acest lucru, i se spune în Anglia să „păstreze distanța”. În virtutea acestui fapt, este adevărat că nevoia de căldură reciprocă va fi doar imperfect satisfăcută, dar, pe de altă parte, înțepătura acelor nu va fi simțită. Totuși, oricine are o mare doză de căldură interioară va prefera să se țină departe de societate pentru a evita să creeze sau să primească necazuri și supărări.

Who We Think We Are

A man found an eagle’s egg and put it in a nest of a barnyard hen. The eaglet hatched with the brood of chicks and grew up with them.

All his life the eagle did what the barnyard chicks did, thinking he was a barnyard chicken. He scratched the earth for worms and insects. He clucked and cackled. And he would thrash his wings and fly a few feet into the air.

Years passed and the eagle grew very old. One day he saw a magnificent bird above him in the cloudless sky. It glided in graceful majesty among the powerful wind currents, with scarcely a beat of its strong golden wings.

The old eagle looked up in awe. “Who’s that?” he asked.

“That’s the eagle, the king of the birds,” said his neighbor. “He belongs to the sky. We belong to the earth—we’re chickens.” So the eagle lived and died a chicken, for that’s what he thought he was.

(Anthony de Mello- Awareness)

Sursă imagine: https://pixabay.com/

Terapia ca un joc de curling (după Bill O'Hanlon)

Ceea ce este important în orice intervenție este să susținem și să validăm oamenii așa cum sunt. Este nevoie totuși să fim atenți să nu oferim suport într-o manieră care închide posibilitățile și focusează clienții atât de mult pe durere încât uităm de posibilitățile de a merge mai departe. De multe ori ne concentrăm atât de mult pe ce groaznic a fost pentru persoană și cât de dureros a fost, încât ne tăvălim în experiența respectivă sau inducem hipnotic un focus pe durerea din trecut.

Abordarea centrată pe soluții recunoaște unde se află persoana, recunoaște ce s-a întâmplat și apoi deschide posibilități de a merge mai departe. Orientarea este către soluții în loc să fie pe trecut. Dacă persoana merge înapoi în trecut, atunci o însoțim, însă avem în vedere întrebarea: ”Unde duce acest lucru în final? Încotro te duci? Unde ai vrea să fii atunci când știi că acest lucru s-a încheiat?”

Această abordare este orientată spre viitor, orientată spre soluții. Analogia la care mă gândesc este cu sportul numit curling. Curling este un sport jucat pe gheață. Implică o piatră sau un puc și este ca jocul shuffleboard pe gheață. O echipă încearcă să împingă piatra spre o anumită țintă. Jucătorii lustruiesc gheața din fața pietrei și o canalizează într-o anumită direcție. Cred că este foarte mult asemănător cu ceea ce se petrece în terapie. Lustruiesc deschideri și bătătoresc căi în fața persoanei. Recunosc unde se află clientul, recunosc răspunsurile pe care mi le dă, recunosc experiența lui/ei și, în același timp, deschid posibilități. Ofer opțiuni și alegeri multiple. Apoi, pe baza răspunsurilor lor, pe baza a ceea ce aleg, deschid mai multe posibilități. Este întotdeauna o situație cu alegeri multiple. Vrei să faci asta, asta sau asta?

Adaptat după William Hudson O'Hanlon & Michael Martin- Solution oriented Hypnosis (1992) pag. 143

***

Sursă imagine: https://pixabay.com/

***

Textul original

”What’s important in any kind of treatment is to support and validate people the way they are. One must be careful not to support in a way that closes down possibilities by focusing so much on the pain that you forget the possibilities for them moving on. What I see in this work a lot is that we focus so much on how terrible it’s been for the person and how painful it’s been (…), that we wallow in that or hypnotically induce a focus on the pain of the past.

The solution-oriented approach acknowledges where the person is, acknowledges what happened, and then opens up the possibilities for moving on. The orientation is towards solutions rather than back into the past. If the person goes back into the past, then you’d better go with them, but keep in mind, “Where is this leading ultimately? Where are you going? Where would you like to be when you know this is complete for you?”

This approach is oriented towards the future, oriented towards solutions. The analogy I use is the sport of curling. Curling is this game that’s played on ice. There is a stone or puck and it’s like shuffleboard on ice. One team tries to push the stone to a certain target. The players sweep the ice smooth in front of the stone and channel it in a certain direction. I think it’s much the same in therapy. I’m sweeping openings and a smooth pathway in front of the person. I’m acknowledging where they are, acknowledging the responses they are giving me, acknowledging their experience and, at the same time, opening up possibilities. I’m offering multiple-choice options. Then, based on their responses, on what they choose, I open up more possibilities. It’s always multiple choice. Would you like to do this, this, or this?” 

Cum se face psihoterapie? (după Milton Erickson)

Erickson povestește cum pe vremea când era copil și își ducea veacul la ferma tatălui său din Wisconsin era într-o zi cu prietenii săi la câteva mile depărtare de casă. În acele vremuri oamenii nu se îndepărtau prea mult de casă așa încât locurile unde au ajuns le erau destul de nefamiliare. Pe când mergeau pe un drum de țară au văzut un cal fără stăpân agitat și speriat și s-au luat la fugă după el până l-au ajuns și au încercat să-l liniștească.

În acel moment Erickson le-a spus prietenilor că el o să ducă calul acesta acasă la stăpânul lui.

Nedumeriți prietenii l-au întrebat ”Cum o să faci asta, nici nu știm a cui este?!”

Erickson a răspuns: ”Este în regulă.” și s-a urcat călare pe cal mânându-l către drum și, pe măsură ce mergeau pe cale, calul se mai oprea din când în când să mai mănânce câte ceva de pe marginea drumului, iar Erickson îl strunea înapoi spre drum.

La un moment dat calul a luat-o spre o fermă. Fermierul a auzit gălăgie afară și a ieșit să vadă despre ce este vorba. La vederea calului și a băieților a exclamat: ”Acesta este calul meu! De unde ai știut unde să-l aduci? Nu te cunosc, nu știu cine ești! Și nici tu nu aveai cum să știi că este calul meu!?”

Erickson i-a răspuns: ”E drept că nu am știut unde să aduc calul, dar calul știa drumul. Tot ce a fost nevoie să fac a fost să-l țin pe drum și să-l mențin în mișcare.”

Așa se face psihoterapie.

Sursă imagine: https://pixabay.com

(prelucrare după textul orginal prezentat în cartea Solution-Oriented Hypnosis de William Hudson O'Hanlon și Michael Martin)

***

Textul original:

Keep Them on the Road and Keep Them Moving

Erickson told a story about when he was growing up. Erickson had polio when he was 17, but before that he was a fairly active kid who lived in a farming area in Wisconsin for much of his growing up years. He told a story about how he was with friends one time a few miles away from his home. People didn’t travel very far from their homes at that point and he and his friends were unfamiliar with this area. They were travelling down a country road and a horse which had obviously thrown it’s rider ran past them. Its reins were all askew and it was very skittish. He and his friends chased the horse into a farmyard, and when they got into the farmyard, they caught the horse and calmed it down.

Then Erickson announced, “I’m going to take this horse back home, back to its owner.” His friends said, “We don’t even know whose horse this is. How’re you gonna do that?” Erickson said, “That’s all right.” He jumped up on the horse, told the horse to giddy up and the horse went out of the farmyard and took a right turn onto the road. Erickson spurred him on down the road. As they were riding down the road, every once in a while the horse tried to go off the road and eat some weed or some hay. Erickson just steered him back on the road and spurred him on.

A few miles down the road, the horse turned and went into another farmyard. The farmer heard the commotion and came out and exclaimed, “That there’s my horse. How did you know how to bring my horse home? I’ve never met you. You didn’t know that was my horse.” Erickson said, “That’s right, I didn’t know where to bring the horse, but the horse knew the way. All I did was to keep him on the road and keep him moving.” When he told that story, Erickson ended with the moral, “I think that’s how you do psycho-therapy.”

Căpitanul navei de război

Cu ani în urmă, în era Downtown Abbey, un căpitan cu o reputație foarte bună stătea pe puntea unei nave de luptă englezești privind apusul soarelui în mare. Povestea spune că, pe când să coboare la cină, marinarul de pază a anunțat: ”Lumină, d-le. La vreo 2 mile în față.”

Căpitanul s-a întors spre el: ”Stabilă sau în mișcare?” a întrebat, fiind vremuri când încă nu existau radare. ”Stabilă, căpitane!”

Trimite-le un semnal, a ordonat căpitanul morocănos, spune-le: ”Sunteți pe cale să intrați în coliziune. Schimbați-vă cursul cu 20 de grade!”

Răspunsul de la sursa de lumină a venit câteva momente mai târziu: ”Este indicat ca dvs. să vă schimbați cursul cu 20 de grade.”

Căpitanul s-a considerat insultat. Nu doar că îi era subminată autoritatea, dar acest lucru se petrecea în fața unui simplu marinar: ”Suntem HMS Defiant, o navă de luptă de 35.000 de tone din clasa cuirasant. Schimbați-vă cursul cu 20 de grade!”

”Excelent d-le, sunt marinarul O’Reilly de clasa a doua. Schimbați-vă cursul de îndată!”

Gata să facă o criză de apoplexie și roșu ca un rac la față căpitanul a strigat: ”Suntem sub steagul Amiralului Sir William Atkinson-Willes! SCHIMBAȚI-VĂ CURSUL CU 20 DE GRADE!”

Au urmat câteva momente de tăcere după care marinarul O’Reilly a răspuns: ”Noi suntem Farul, d-le.”

***

***

Years ago, in the Downton Abbey era, a well-regarded captain stood on the bridge of a British battleship watching the sun set across the sea. As the story goes, the captain was about to head below for dinner when suddenly a lookout announced, ‘Light, sir. Dead ahead two miles.’ The captain turned back toward the helm. ‘Is it steady or moving?’ he asked, these being the days before radar. ‘Steady, captain.’ ‘Then signal that ship,’ the captain ordered gruffly, ‘Tell them, “You are on a collision course. Alter course 20 degrees.”’ The answer from the source of the light came back just moments later: ‘Advisable you change your course 20 degrees.’ The captain was insulted. Not only was his authority being challenged, but in front of a junior seaman! ‘Send another message,’ he snarled. ‘“We are HMS Defiant, a 35,000-ton battleship of the dreadnought class. Change course 20 degrees.”’ ‘Brilliant, sir,’ came the reply. ‘I’m Seaman O’Reilly of the Second Class. Change your course immediately.’ Apoplectic and red in the face, the captain shouted, ‘We are the flagship of Admiral Sir William Atkinson-Willes! CHANGE YOUR COURSE 20 DEGREES!’ There was a moment of silence before Seaman O’Reilly replied: ‘We are a lighthouse, sir.’  

Povestea este din cartea:

Cum să nu fii curcan sau ”Trecutul nu prezice așa bine viitorul”

”Un curcan este îndopat de măcelar pe o perioadă de o mie de zile; fiecare zi îi confirmă că măcelarul iubește curcanii ”cu o rată sporită de încredere statistică”.  Măcelarul va continua să dea de mâncare curcanului până în preajma Zilei Recunoștinței. Apoi vine ziua respectivă când nu mai este grozav să fii curcan. Luat prin surprindere de măcelar, curcanul își va revizui opinia, chiar atunci când încrederea lui în afirmația că ”Măcelarul iubește curcanii” atinsese cota maximă, mai ales că viața unui curcan ”este foarte liniștită” și totul este predictibil într-un mod reconfortant. (...) Surpriza va fi un eveniment de tip Lebăda Neagră pentru curcan, dar nu și pentru măcelar.

Sursă imagine: https://www.freepik.com

În pățania curcanului putem întrevedea și mama tuturor greșelilor vătămătoare: confundarea absenței dovezilor (daunei) cu dovada absenței. (…) Așa că misiunea noastră în viață devine pur și simplu ”cum să nu fim curcani” sau, dacă se poate, cum să fim inversul unor curcani, adică antifragili. ”A nu fi curcan” începe cu priceperea diferenței dintre stabilitatea adevărată și cea artificială.” Nassim Nicholas Taleb- Antifragil

Povestea ciocanului/ The Story of the Hammer

 Adaptat după Paul Watzlawick The Situation is Hopeless, but Not Serious

Un bărbat dorea să-și atârne un tablou pe perete însă nu avea un ciocan cu care să bată cuiul. Știa că vecinul are unul așa că s-a gândit să i-l ceară împrumut. Pe când să se ducă la ușa vecinului îl lovește o îndoială: ”Dacă nu va vrea să mi-l dea? Ieri abia m-a salutat pe scările blocului. Poate se grăbea...Sau poate s-a prefăcut că se grăbește deoarece are ceva mine. Și de ce Doamne, să aibă ceva cu mine, ce i-am făcut? Mereu am fost amabil cu el! Evident că își face filme în cap. Dacă cineva mi-ar cere mie ceva, bineînțeles că i-aș da. De ce nu vrea vecinul să-mi dea ciocanul acela? Cum poate cineva refuza o simplă cerere? Oamenii ca el sunt o pacoste de-a dreptul. S-o gândi că depind de el pentru că, vezi Doamne, are un ciocan. O să-i spun câteva imediat!”

Astfel omul nostru se duse val vârtej la ușa vecinului și sună insistent. Când vecinul deschide ușa, înainte chiar să-i poată da ”Bună ziua”, omul nostru îi strigă: ”Poți să-ți ții ciocanul că nici măcar nu-mi trebuie, nemernicule!”

Sursa foto: pixabay

A man wants to hang a picture. He has a nail, but no hammer. The neighbor has one and our man decides to borrow it. But then and there a doubt occurs to him: ”What if the neighbor won’t let me have it? Yesterday he barely nodded when I greeted him. Perhaps he was in a hurry. But perhaps he pretended to be in a hurry because he does not like me. And why would he not like me? I have always been nice to him; he obviously imagines something. If someone wanted to borrow one of my tools, I would of course give it to him. So why doesn’t he want to lend me his hammer? How ca none refuse such a simple request? People like him really poison one’s life. He probably even imagines that I depend on him just because he has a hammer. I’ll give him a piece of my mind!”

And so our man storms over to the neighbor’s apartment and rings the bell. The neighbor opens the door, but before he can even say ~Good morning~, our man shouts, „And you can keep your damned hammer, you oaf!”

Povestea vâslașului/ An Old Story About a Man Who Was Sailing His Boat

Iată o poveste veche despre un om care vâslea propria barcă pe mare. În dimineața zilei respective a fost senin și însorit, dar după o vreme s-a lăsat o ceață deasă. În timp ce omul a decis să se îndrepte spre mal, a observat silueta unei alte bărci care venea în direcția lui. ”Păstrează distanța!” a strigat, îngrijorat de o posibilă coliziune. În ciuda acestui lucru barca cealaltă avansa spre el. Vâslașul și-a utilizat toate abilitățile pentru a schimba direcția propriei bărci, așa încât să facă mai mult loc celeilalte. S-a enervat foarte tare văzând că cealaltă barcă nu își schimba deloc cursul, venind acum direct spre el. ”Dă-te din calea mea!” a strigat din nou, dar cealaltă barcă continua să se apropie vertiginos până când în final s-a ciocnit de barca lui. Omul era deja roșu de furie: ”Idiotule!” Ce naiba faci!?” Tremurând de nervi și-a continuat acuzele la adresa celuilalt vâslaș până când ceața s-a ridicat și și-a dat seama că cealaltă barcă era goală- era o barcă abandonată purtată de curenți. În acel moment a amuțit. Fără un altul asupra căruia să își reverse veninul, era imposibil să continue povestea furiei lui.

Aducând această poveste în ograda noastră: Te-ai enervat și tu vreodată pe bărci goale? Dacă da, de unde vine furia? Și unde se duce?

Sursă imagine: https://pixabay.com

There’s an interesting old story about a man who was sailing his boat. The day had started clear and sunny, but after a while a dense fog rolled in. As the man decided to go back to the shore, he noticed the profile of another boat coming in his direction. “Keep your distance!” the boatman shouted, concerned about a possible collision. However, the other boat kept approaching. The boatman used all his skills to swiftly shift the direction of his boat, so that there was even more room for the other boat. He got really upset when he saw that the other boat changed its own course, now coming directly to him. “Stay out of my way!” he shouted again, but the other boat just kept coming closer, until it finally crashed into his boat. The man was enraged: “You idiot! What the hell are you doing?!” He got totally worked up and continued his rampage until the fog lifted enough so that he was able to see that the other boat was empty—it was just an old abandoned boat floating downstream. He was quite perplexed: To whom could he express his anger? Could he project his anger onto an empty boat? Without a person to blame, it was impossible to keep the story of anger going.

Bringing this story a step closer to our own experience, we can ask ourselves: Do we ever get mad at “empty boats”? If so, where does this anger come from? Where does it go?

Margaret Cullen (2015) - The Mindfulness-Based Emotional Balance Workbook- An Eight-Week Program for Improved Emotion Regulation and Resilience, New Harbinger

Metafora călărețului și elefantului

 

Mintea noastră, așa cum probabil ați observat deja, este împărțită. Ceva din noi vrea ceva, o altă parte din noi se gândește că poate nu ne face bine fizic sau vor fi consecințe sociale nedorite dacă dăm curs dorinței inițiale.

Jonathan Haidt, în cartea sa The Happiness Hypothesis, propune această metaforă a călărețului și elefantului pentru a explica micile sau marile noastre drame interioare. 

Avem, așadar, o minte impulsivă, elefantul, care este foarte veche, o minte pe care o au și alte mamifere, al cărei scop este în principal să ne asigure supraviețuirea, nu musai fericirea. Elefantul nu uită nimic din ce învață, se ghidează în baza emoțiilor și este impulsiv. Corespunde procesărilor inconștiente care răspund de 99% din activitatea mentală. De aceea elefantul este cel care conduce majoritatea ostilităților.

Călărețul este mult mai nou ontogenetic, corespunde neocortexului, respectiv funcțiilor superioare, executive. Are o abordare rațională, logică, bazată pe analiză, dar este slab, adică este adesea deturnat de forța elefantului în special atunci când resursele noastre energetice sunt epuizate. Așa cum ne-o arată matematica, intervenția călărețului reprezintă 1% din activitatea mentală.

Needless to say, elefantul este la cârmă de cele mai multe ori. De asemenea, dacă vrem să schimbăm ceva, musai trebuie convins elefantul, degeaba ne punem de acord cu călărețul.

Rezultatele se obțin atunci când reușim să îi aducem la o formă armonioasă de conlucrare. Iar pentru asta sunt necesare cel puțin 3 elemente:

#1 Călărețului trebuie să-i fie clară direcția (cu alte cuvinte setați-vă intenții și obiective clare)

#2 Elefantul are nevoie de o conexiune emoțională cu scopurile călărețului

#3 Cărarea trebuie bătătorită, obstacolele îndepărtate, demarajul asigurat.

Mai multe aflați din cartea pomenită mai sus: