Ziua #6 Recunoștința

Azi vă propun mai mult decât o tehnică. Din punctul meu de vedere este o abordare generală a vieții pe care o puteți adopta: una plină de recunoștință. Știu că este vehiculată destul de mult, pentru unii poate e ”fumată”, cu toate acestea și mai ales acum, putem relua o practică mai sistematică chiar și cei care suntem familiarizați cu ea.

Practicarea recunoștinței poate părea o chestie flower-power, însă efectele ei au fost investigate și validate prin studii și, în calitate de persoană care o practic de cel puțin 10 ani, pot spune că este unul din pilonii care îmi susțin echilibrul mental.    

Cum putem cultiva recunoștința?

Cea mai simplă modalitate sugerată de obicei este să scrii seara, înainte de culcare, 5 lucruri pentru care ești recunoscător/ recunoscătoare. Când spun lucruri mă refer la orice: la obiecte care îți aduc bucurie, îți ușurează viața, la persoane dragi, la oameni care te-au ajutat în vreun fel sau altul, la situații favorabile etc. Nu trebuie să fie lucruri mari. Adevărul este că lucruri catalogate drept mărunte pot, în situația actuală, să capete o valoare imensă.

La început o să vi se pară doar o altă sarcină și s-ar putea chiar să vă gândiți: Numai asta mai lipsește să mai am ceva ce trebuie să fac! S-ar putea să nu găsiți efectiv ce să scrieți pentru că totul pare contaminat de negativitate acum. Vă invit să vă schimbați unghiul din care priviți lucrurile.

Eu mă bucur în fiecare dimineață când mă trezesc pentru că mi s-a mai dat să fiu în viață încă o zi. Apoi mă gândesc că trebuie să stau în casă, dar slavă Domnului, am o casă! Nu știu cine a inventat mașina de spălat automată, dar îi sunt veșnic recunoscătoare! Sunt profund recunoscătoare celor care au inventat tehnologia care ne ajută să ne simțim conectați deși suntem izolați fizic. Aseară stăteam cu trei ferestre deschise în browser în care urmau să înceapă spectacole de teatru pentru că îmi era greu să aleg la care să mă uit! Aș putea continua așa mult și bine…

Pentru cei care preferați experiențele digitale, există aplicații gratuite, precum Gratitude, care îți și trimit notificări (din câte știu poți regla la ce oră și câte notificări să primești) care te invită la un moment de recunoștință. Îți dau și sugestii prin întrebări pe ce să te concentrezi dacă ești în pană de idei. Poți adăuga imagini sau emoji dacă nu ai chef să scrii.

Pentru copii și copiii din noi toți puteți desena un copac al recunoștinței (vezi în imagine copacul meu) pe o coală A3 sau orice coală aveți la dispoziție, în fond, pe care o puteți lipi într-o zonă vizibilă din casă. Eu încă am una lipită pe partea interioară a ușii de la dormitor, așa încât ori de câte ori mă duc la culcare și închid ușa, dau de ea și funcționează astfel ca un reminder pentru momentul de recunoștință de dinainte de culcare. Lipiți zilnic câteva ”frunze” pe care scrieți lucrurile pentru care sunteți recunoscători/ recunoscătoare.

Cel mai important lucru nu este de fapt să scriem obligat-forțat acolo 5 chestii zilnic. Cel mai important este să închidem ochii și să simțim efectiv recunoștința pentru ele. Atunci tehnica își face de fapt efectul.

Greatful to be alive and healthy for another day! Pe mâine!

Ziua #5 La întâlnire cu îngrijorarea

Am auzit adesea zilele astea îndemnuri de genul: nu mai ieșiți afară, nu vă mai uitați la știri, nu mai scroll-uiți pe telefoane toată ziua bună-ziua. Trebuie să vă spun, că deși sunt bine-intenționate, din punct de vedere psihologic, al funcționării minții, aceste îndemnuri au exact efectul opus.

Pentru mai multe explicații vă invit să citiți alt articol pe care l-am scris cu ceva timp în urmă aici. Articolul face parte dintr-o serie de articole pe tema acceptării în caz că vreți să aprofundați subiectul.

Sursa: Clipart Library

Iar acum, dacă ați avut curiozitatea să faceți experimentul cu ursulețul alb propus de Daniel Wegner (eu le propun clienților să nu se gândească la un elefant mare și roz, deci faceți experimentul cum vă place, cu  orice gând de altfel), ați observat că efectul este că nu mai pot să-mi iau gândul de la afurisita imagine!

Tărâmurile minții sunt o patrie care are niște legi diferite de ceea ce ne-am aștepta în mod intuitiv.

Una din aceste legi este mult vehiculata sintagmă: What you rezist, persists/ Lucrurile cărora le opui rezistență, persistă.

Nu putem să ne luptăm cu gândurile. Adică putem, dar nu avem șanse de izbândă. Este nevoie de o abordare strategică, care să fenteze tendințele inerente ale minții.

Un instrument util pe care îl putem utiliza ca parte a strategiei de a face față gândurilor persistente, îngrijorărilor, iar acum este inevitabil să ne treacă gânduri îngrijorătoare prin cap, este să ne punem în agendă o întâlnire cu îngrijorarea. Cine naiba ar vrea să facă asta!? Ar fi o reacție rezonabilă la care m-aș aștepta când vă propun așa ceva. De îngrijorări vrem să scăpăm, nu să le facem loc la noi în casă.

Well, contrar tuturor așteptărilor, un date cu îngrijorarea ne poate ajuta să scăpăm de ea.

Procedura este așa: luați-vă agendele și planificați 20-30 minute pe zi sau două perioade mai scurte de 10-15 minute, cum vă place, pentru un date cu îngrijorarea. Când se apropie momentul, îmbrăcați și coafați ca pentru un zoom cu video (pentru cine nu știe ce înseamnă asta vă las o imagine sugestivă),

Sursa: Facebook

invitați îngrijorarea la masă, pe fotoliu, pe balcon la o cafea/ ceai/ apă plată cu lămâie. Și permiteți-i să vă spună tot ce are de spus. Pentru ca să vă asigurați că ați reținut în detaliu informațiile, luați notițe sau chiar înregistrați întâlnirea video/ audio.

Nu ratați nicio întâlnire planificată. 

Un week-end senin! Aștept impresii.

Ziua #4 Acceptare

Azi vă propun un instrument care operează asupra minții cu efecte asupra stării generale.

Ne aflăm cu toții într-o situație despre care nu ne-am putut închipui că s-ar putea petrece cu adevărat în timpul vieții noastre, odată ce ne-am obișnuit cu o lume în care avem totul la un click de mouse, în care există de toate și în variate modele, în care putem și chiar suntem încurajați să ne customizăm totul după pofta inimii de la mâncarea pe care o comandăm până la stilul de viață pe care îl abordăm.

Și în acest paradis al plăcerilor apare o chestie care anulează o mare parte din toate aceste opțiuni. Ce-i drept, deschide în mod fabulos, altele: acces nelimitat la programele teatrelor, scenelor operelor, filarmonicilor, marilor biblioteci ale lumii.

Așadar, e musai să stăm în casă. Încă nu e chiar musai pentru toată lumea, dar mai de teamă, mai de gura lumii, mai ca să fim în trend, mai din responsabilitate socială, mulți am ales să #stămacasă.

Experiența izolării fizice are costurile ei, pe care le resimțim și le putem mitiga cu ajutorul celorlalte oportunități care s-au deschis, prin a ține totuși aproape cu cei dragi sau prin a ne menține pe cât posibil niște rutine, așa cum sugeram în altă postare.

Este ceva, însă, ce ne poate face șederea acasă mai dificilă decât ar putea fi. Și nu numai șederea acasă, ci toate restricțiile care s-ar mai putea impune. Și cred că este doar o chestiune de timp până când acest lucru se va întâmpla. Acest lucru este rezistența care se activează uneori în noi atunci când ni se impune ceva. Unii dintre noi ne amintim de vremuri în care am avut parte de restricții și avem oareșce antrenament în a face față frustrărilor, alții nu au avut parte de acest antrenament și adevărul este că nu am fi vrut nicicare dintre noi să mai aibă parte cineva de astfel de antrenamente impuse.

Este o vreme pentru opoziție, pentru a chestiona status quo-ul. Acea vreme nu e acum.

Sursă imagine: https://thehappinesstrap.com/

Acum este vremea pentru a practica o altă abilitate fundamentală: acceptarea. Nu zice nimeni că e musai 😃, putem sta și țâfoși pe canapea, putem să fim iritați că ni se îngrădesc libertăți, furioși, revoltați. Singura problemă este că acestea se adaugă la costurile izolării și nu aduc nimănui nici un beneficiu, nici măcar nouă. Mai mult, fac dintr-o situație dificilă, una și mai grea.

A trăi în ton cu viața (going with the flow) înseamnă să întâmpinăm realitatea fără rezistență. Asta se petrece acum. Că sunt de acord, că îmi convine, că nu-mi convine, că mă inoportunează toate acestea pot fi reacții la ce se întâmplă, însă în primul rând e nevoie să realizăm că indiferent de opoziția noastră interioară sau mai exteriorizată suntem confruntați cu situația de față. Situația este aici și opoziția noastră în raport cu faptul că se întâmplă acest lucru este cea care ne creează o suferință în plus de care ne-am putea lipsi.

Vă invit să vă diminuați suferința practicând acceptarea în raport cu faptul că suntem cu toții în această situație. Acest lucru nu înseamnă să abandonezi în fața situației, nu înseamnă să ni se pară OK, să ne schimbăm percepția asupra situației, înseamnă doar să nu ne mai luptăm împotriva a ceva ce este, se întâmplă, se petrece că mă opun eu sau nu.

Prima alegere este, deci:

□       să întâmpinăm situația în care ne aflăm fără rezistență sau

□      să ne luptăm cu realitatea, să ne răzvrătim, să ne înfuriem, să ne întrebăm neîncetat de ce ni se întâmplă nouă, de ce acum, de ce aici etc.

Doar apoi, putem face o a doua alegere:
        □    dacă tot a apărut situația aceasta și mă confrunt cu ea, cum pot să fac din această experiență una din care să învăț ceva, să câștig ceva (și aici nu mă gândesc la cum putem face speculă într-o situație dramatică și cum putem câștiga pe spesele altora), cum pot face din această experiență una care să mă transforme într-un sens constructiv sau
          □       să mă plâng de toate neplăcerile asociate.

The choice is yours! Alegerea e a ta!

Ziua #3 Ancorare în prezent

Anxietatea este despre viitor, despre ce năpastă poate veni peste noi. Plus, în perioada aceasta mulți dintre noi suntem cocoțați în propria minte și cu greu ne mai dăm jos. Mintea nu este însă întotdeauna un loc unde ai vrea să fii, tocmai pentru că îi place să-și facă tot felul de filme după scenarii care mai de care mai inventive, brodate din materia primă cu care este alimentată. Iar zilele astea știm cu ce este alimentată.

Așadar, azi vă invit să exersați o tehnică de ”grounding” termen pentru care nu am o traducere bună. Împământat îmi vine în minte, dar cu siguranță nu aș numi-o așa că devine de speriat. Mai bine izolat, nu? (sfatul electricienilor) Nu încetez să mă minunez de inventivitatea oamenilor la glume în perioada asta.

Cred totuși că i-aș zice ”ancorare”. 

Este o tehnică foarte simplă și neașteptat de eficientă ce ne aduce înapoi în propriul corp, ne ancorează în prezent. De ce să ne aducem în prezent? Vă recomand orice carte scrisă de Echkart Tolle, Puterea prezentului fiind prototipul. Găsiți și o serie de filmulețe cu el care vă vor lămuri în privința vechii zicale: Ziua de ieri a mâncat-o lupul, ziua de mâine, nu știm dacă o mai prindem. Ziua de azi contează.

Ziua #2 Fă-ți un program zilnic

Azi vă propun o resursă care vine dinspre zona comportamentală, însă are efecte redutabile și asupra minții: planificarea zilei. Chiar dacă în această perioadă fiecare zi pare Ziua cârtiței (pentru cei care nu ați văzut filmul, merită văzut), este important să ne facem un program în care să păstrăm cel puțin o parte din rutinele vieții noastre obișnuite. De ce?

Pentru că planificarea ne conferă un sentiment de control și pentru că mintea, dacă nu i se dă ceva constructiv de făcut are tendința să bântuie. Și nu bântuie prin poienițe cu flori, ci se duce prin prăpăstii și abisuri, din păcate.

Sursa: Facebook

Așadar, la trezire respectă-ți tabieturile obișnuite. Dacă lucrezi de acasă, rezistă tentației de a rămâne în pijama și du-te fă un duș și îmbracă-te cu ceva casual. Fă-ți patul, tot în ideea de a nu fi tentat să lâncezești în el. Bea-ți cafeaua sau ceaiul. 

Eu mă simt privilegiată că locuiesc lângă pădure și în fiecare dimineață ies pe balcon și îmi ofer un

moment de contemplare. Au început să cânte așa de frumos dimineața păsările... Mă ancorez în liniștea care mi-o transmite natura în fiecare dimineață. Apoi mi-am făcut un obicei să fac niște exerciții de respirație cum e cea pe care am recomandat-o în postarea anterioară sau un alt tip, pe care-l știu de la Tony Robbins pe 3 timpi de data aceasta: inspirație 5 timpi-reține aerul 15 timpi- expirație 10 timpi. E puțin mai dificil de făcut la început, poate să-ți dea o ușoară amețeală, dar cu timpul e din ce în ce mai ușor. La fel puteți alege orice combinație care respectă proporția: 1:3:2.

Eu includ o formă de mișcare în program: am văzut oameni care aleargă pe loc în balcon, eu fac exerciții de limfatizare- 100 de sărituri pe loc (le puteți înlocui cu ridicări pe vârfuri dacă este prea greu sau puteți începe cu un număr mai mic), 30 de minute de yoga- mulți instructori de yoga oferă cursuri online acum- sau orice formă de mișcare preferați.

Ce mai putem include în program (pe lângă activitățile impuse de munca la domiciliu):

• faceți curățenie într-o zonă a casei: sertare, dulapuri etc;
• faceți o selecție a garderobei;
• apucați-vă de citit o carte de care tot ziceați că ați vrea să aveți timp să o citiți;
• cultivați un hobby- eu fac mărgele- vezi: www.alterego-veronique.blogspot.com;
• vizitați un muzeu virtual- avem acces gratuit;
• mergeți la operă- ieri am fost la Metropolitan Opera, azi merg la Paris;
• ocupați-vă de un proiect pe care l-ați tot amânat: eu profit de ocazie pentru a structura zeci de materiale adunate pe probleme cu care vin oamenii în terapie;
• scrieți într-un jurnal;
• dacă aveți curte/ grădină grădinăriți ceva, dacă nu, poate aveți flori de apartament, ocupați-vă puțin de ele;
• faceți un curs online- avem acces gratuit la foarte multe cursuri în această perioadă și nu numai, de altfel;
• căutați o modalitate prin care îi puteți ajuta/ susține pe ceilalți: de exemplu, sunați pe cineva care este singur sau mai stresat de situația actuală, dar nu ca să vă alimentați reciproc temerile, ci să transmiteți o doză de încurajare, de susținere; trimiteți cuiva o glumă/ un banc, noi românii mereu am utilizat umorul pentru a face față vremurilor grele, iar acum au înflorit pe net filmulețele și glumele- oricât de obosită sau stresată aș fi tot îmi vine să râd când le văd și măcar pentru 5 minute ne dăm o pauză de la starea de tensiune;
• alocați ceva timp pentru a vă conecta voi înșivă cu grupurile de întrajutorare create: oameni care pot ajuta cu cumpărăturile în caz de nevoie, cei care aveți animale, cine le-ar putea hrăni dacă este nevoie să fiți spitalizat etc. 

Este important să nu stăm lipiți de ecrane pentru că toate imaginile, titlurile mari cât șchioapa ne alimentează constant frica. În a doilea rând, o să călărim netul până ne trezim că pică și atunci să vezi panică. Luați-vă informațiile din surse oficiale, dar pe cât posibil mai eliberați banda, mai ales că mare parte din muncă s-a transferat online, muncă ce face respirație artificială economiei în acest moment. 

Pe mâine!

Ziua #1 Cu frica în sân

Mulți oameni stau cu frica în sân în perioada aceasta, scroll-uind neîncetat telefoanele sau patrulând ca leii în cușcă în propria casă pentru că au ales să se izoleze sau li s-a impus asta.  Trăim cu toții ceva ce nu ne-am imaginat că ni s-ar putea întâmpla. Și ne pune la încercare în variate moduri. 

Mi-am propus să pun aici câteva lucruri care ne pot ajuta să trecem cu mai multă ușurință peste încercarea aceasta.

Anxietatea pe care o resimțim cu toții într-o anumită măsură este o emoție care are o importantă valoare de supraviețuire tocmai pentru că se declanșează atunci când ”mirosim” un pericol real sau doar perceput. Persoanele care sunt din fire mai anxioase sau au o tulburare anxioasă sunt ca și cel care are în mână un ciocan și vede peste tot cuie- adică văd pericole peste tot și unde nu sunt.

Dar de data asta există un pericol real. Un virus care poate să ne ucidă.

Ce-i drept, și dacă pericolul este real, îl putem percepe mai mare decât este în realitate. Îl putem și minimaliza mergând pe iluzia invulnerabilității personale, strategie care are costurile ei.

Unul din lucrurile care ne cresc anxietatea este tocmai faptul că nimeni nu știe sigur multe despre acest pericol care ne amenință acum și incertitudinea este, astfel, mare, alimentată fiind de tot felul de teorii conspiraționiste și imagini tulburătoare care prezintă doar frânturi din peisajul general.

Nu ne vom putea liniști căutând să ne reducem incertitudinea citind compulsiv articole și opinii ale unora și altora. Nimeni nu știe care este dimensiunea acestui pericol pentru fiecare din noi cu adevărat.

Mai este un aspect, însă, care este o condiție sine qua non a apariției anxietății și acela este resursele de a face față. Dacă pericolul este estimat ca fiind mare, iar resursele mele de a face față sunt foarte puține, risc să fiu copleșit de anxietate. Partea bună este că la acest capitol putem lucra, ne putem dezvolta resursele de a face față. Iar asta ne va ajuta să ne diminuăm anxietatea.

Voi utiliza perioada aceasta în care lucrez și eu de acasă pentru a prezenta în fiecare zi o resursă pe care o putem utiliza pentru a ne construi reziliența în fața acestei situații neobișnuite. O dată însușite, vom avea aceste resurse la posesor și le vom putea mobiliza oricând avem nevoie să facem asta. Vă invit așadar să pornim în călătoria asta de adunare de resurse împreună.

Resursa #1

Tehnici de intervenție la nivel somatic (corporal)

Emoțiile se resimt în corp și anxietatea nu se dezice. Pentru că există o legătură foarte puternică între minte (ce gândim)- corp (ce simțim la nivel senzorial)- comportament (ce facem, cum acționăm) la oricare din aceste nivele intervenim este o poartă prin care putem schimba întregul mecanism.

Voi începe cu câteva tehnici care vizează reducerea anxietății  prin tehnici de intervenție la nivelul corpului.

#1 Self-holding (îmbrățișarea propriului corp) este o tehnică pe care eu am găsit-o în cărțile lui Peter Levine, expert în psihoterapia traumei. În această îmbrățișare a propriului corp putem regăsi sentimentul de siguranță pe care îl aveam în brațele mamelor noastre când eram copii.

Instrucțiuni: adoptați fiecare poziție din imaginile de mai jos pe rând respirând pe un timp de inspirație: expirație de 1:2, adică expirația să fie de 2 ori mai lungă decât inspirația. De exemplu, inspirați pe 5 timpi și expirați pe 10 timpi sau orice altă combinație vă este mai comodă, dar care să respecte proporția de 1:2. Pe expir puteți ofta sonor (ex. sunetul Aaah sau Hmmm). Mențineți fiecare din pozițiile indicate cât timp vă ia să respirați de 5 ori în acest fel. La nevoie se poate repeta secvența de poziții/ respirații.

Sursă imagine: http://www.new-synapse.com/aps/wordpress/?p=616Sursa

De ce continuăm să trăim sub greutatea statutului de victimă? Why we continue under the weight of victimhood?

Iată 4 motive de luat în considerare (după Katherine Woodward Thomas):

1. Ne-am construit o întreagă identitate în jurul ideii de victimizare și ne știm pe noi înșine doar cu această povară în spinare.

2. Statutul de victimă ne aduce iubirea și compasiunea după care tânjim (și nu știm să le obținem altfel).

3. Suntem atașați de ideea de a-i pedepsi pe cei care ne-au greșit făcându-i martori ai suferinței noastre eterne.

4. Nu simțim că durerea noastră a fost auzită și înțeleasă cu adevărat până acum așa că nu putem să renunțăm la ea pur și simplu.

***

Calvin & Hobbes

***

Here are a few reasons to take into account (courtesy of Katherine Woodward Thomas):

1. We may have built an entire identity around being victimized, knowing ourselves only through its burden.

2. We may feel that being a victim brings us much desired love and compassion from others (which we don't know how to get any other way).

3. We are attached to punishing our perpetrators by making them witness our eternal suffering.

4. We may feel that anyone has truly heard and understood our pain as of yet, so we couldn't possibly just let it go.

Moduri în care ne auto-sabotăm- Caroline Myss

Frică de eșec? Oamenii nu se tem de eșec, oamenii se tem de responsabilitate. Nimeni nu se teme de succes. Oamenii se tem de adevăr, de a deveni mai capabili să vadă clar deoarece aceasta le diminuează relația cu întunericul, cu capacitatea de a minți, capacitatea de a alege slăbiciunea în loc de putere. Așa că ne auto-sabotăm.

Când apare o oportunitate să devenim puternici este vorba despre ”vreau să devin puternic la un așa nivel încât să devin capabil să văd adevărul în viața mea atât de clar, pentru că nu mai este cale de întoarcere de acolo?”

Nu, cred că o să mă auto-sabotez... Iar aici oamenii dau vina pe copilăria care au avut-o.

Pentru a afla în ce moduri te auto-sabotezi trebuie să-ți pui întrebarea: Ce nu vreau să văd clar?

***

***

Afraid of failure? No, people are not afraid of failure, they are afraid of responsibility. Nobody is afraid o success. People are afraid of truth, of becoming more able to see clearly because what that does, it reduces one's relationship with darkness, with their capacity to lie, the capacity to choose weakness over strength. So, we sabotage ourselves.

When an opportunity to empower ourselves comes, it's about "do I want to empower myself to such a level that I become able to see the truth in my life that clearly, because there's no going back from that?" No, I think I'll sabotage myself. This is when people blame their childhood.

To know how you sabotage yourself you have to ask yourself: What is it I don't want to see clearly?

Lebăda neagră- impactul foarte puțin probabilului

O carte provocatoare pe parcursul căreia am avut de mai multe ori senzația că preșul îmi este tras de sub picioare și îmi este dată ocazia să gust din imponderabilitatea vidului. 

Lebăda neagră este o metaforă pe care autorul o utilizează pentru a face referire la evenimente care au câteva caracteristici cheie:

#1 sunt evenimente care se află în afara expectanțelor noastre obișnuite, ceva despre care nimic din trecut nu ne dădea vreo indicație că s-ar putea produce;

#2 au un impact extrem

#3 au sens atunci când privim retrospectiv, dar nu prospectiv și acest lucru din cauză că noi oamenii avem tendința de a cloci explicații post-factum.

Nassim Nicholas Taleb ne propune ca o idee centrală a acestei cărți faptul că suntem orbi la ”randomness”, indicând cu precizie o serie de bias-uri ale minții noastre care ne fac să vedem fire roșii acolo unde nu există nici corelații darămite cauzalități și atrăgându-ne în mod repetat atenția prin destule exemple la importanța lucrurilor pe care nu le știm în comparație cu cele pe care (aparent) le știm și pe care ne fundamentăm teoriile.

Cădem așadar în eroarea confirmării focalizându-ne pe elemente preselectate ale realității vizibile și generalizând de aici și în privința realității invizibile, ne amăgim cu povești care gravitează în jurul foametei noastre platonice pentru tipare, ne comportăm ca și când lebedele negre nu există, ba chiar le băgăm sub preș conveniently, vedem adesea ”în tunel”, concentrându-ne atenția pe câteva surse de incertitudine bine-definite, fiind incapabili să transferăm cunoașterea de la un domeniu la altul sau de la un context la altul.

Așa-zisa cunoaștere pe care o avem nu se transpune adesea nici în acțiune după cum bine putem observa doar aruncând o privire în jurul nostru sau, și mai bine, în noi înșine pentru a constata cum în ciuda faptului că știm declarativ niște lucruri perseverăm în acțiuni care ne fac rău.

Vă invit să explorați toate aceste idei și multe altele în paginile cărții și vă las cu unul din exemplele pe care îl găsec foarte util de aplicat atât în viață cât și în munca terapeutică cu clienții.

Taleb vorbește despre curcan, dar în cultura noastră cred că s-ar potrivi mai bune să-l înlocuim cu porcul. Curcanul sau porcul, prin urmare, duce o existență hedonică. I se dă de mâncare regulat, este îngrijit, ba chiar și drăgălit de stăpân luni de zile. Nimic din existența lui nu ar putea sugera că într-o bună zi va veni ziua Recunoștinței sau la noi perioada ”cea mai minunată a anului”, Crăciunul, în care aceeași mână care l-a hrănit și l-a mângâiat îi va lua gâtul.

Sursă foto: https://diginomica.com

#foodforthought

Footsteps towards goals- Pași înspre ceea ce ne dorim

Ce pas mic pot face azi înspre obiectivele mele?

What small step can I make today towards my goals?

Despre succes și eșec

Azi vreau să vă vorbesc despre o formă paradoxală de succes de care mulți oameni nu sunt conștienți și anume, succesul de a fi o victimă. Ego-ul, adică sinele fals care se străduiește să fie iubit și acceptat cu orice metodă știe și are la îndemână, e disperat să se agațe de orice crede că i-ar putea aduce asta. Noi suntem obișnuiți să-i recunoaștem manevrele doar când se agață de titluri, realizări profesionale, alte realizări valorizate de societate care condiționează iubirea și aprecierea celorlalți, a societății și inevitabil a propriei persoane care a internalizat aceste repere pentru a se putea apecia/ iubi pe sine. 

 Mai greu de observat sunt o altă categorie de manevre, tot ale acestui ego/ sine fals, prin care se atașează de o identitate negativă fie sub forma neputinței, a victimizării permanente, a nenumăratelor probleme care par a bântui ca un blestem pe cineva din a căror meandre nu reușește niciodată să iasă, a unei stări permanente de insatisfacție și nemulțumire ce nu poate fi dreasă sau ostoită cu...pare-se nimic și de către nimeni, indiferent la câți experți, sfătuitori sau binevoitori a apelat persoana.

Pentru această formă de manifestare a aceluiași vechi ego/ sine fals, culmea, succesul și un soi de apreciere/ iubire (pe care o primește sub forma atenței, chiar milei) este să mențină persoana în această stare în care cică ar fi ”beyond help”. Adică la fel de specială ca și cel care are cinci titluri după nume și 3 mașini pe cap de locuitor al familiei, dar la polul opus: atât de slabă, de neajutorată, de neputincioasă încât nu există salvare pentru ea. Și da, paradoxal ambele variante sunt contorizate ca o formă de succes pentru acest ego/ sine fals.

            Caracteristic pentru acest ego/sine fals este că nu poate tolera niciun eșec. Dar dacă în versiunea #1 este clar ce înseamnă eșecul (ex. să nu ia un examen, să nu aibă o relație sau să nu obțină o poziție dorită), în versiunea #2 eșecul, în mod paradoxal, este să facă progrese, să evolueze, să se dezvolte, să iasă din neputință, din starea de victimă neajutorată. Da, da, ați citi bine, asta este eșecul pentru acest tip de ego/ sine fals.

            Destul de tricky. Dar se potrivește de minune zicala: Ca să devii fluture este nevoie să-ți dorești atât de mult să zbori încât să vrei să renunți să mai fii omidă.

            Soluția este să ieșim din acest joc. Acest ego se numește sine fals din motive întemeiate. Îți vinde gogoși. În primul caz oricâte realizări ai avea nu sunt destule ca să se declare satisfăcut și împlinit, deci orice ai face e tot un eșec. În al doilea caz, oricâte ”reușite” ar înregistra acest ego în a te menține în starea de victimă, se cheamă că tot un eșec ești.

            Ce ai de făcut este să-l detronezi pe acest profet mincinos și să-i desconspiri mașinațiunile perverse cu care te-a ținut captiv atâta timp. Să-ți faci tu lista lucrurilor pe care chiar le dorești în viață dincolo de ceea ce-ți prescriu alții. Și să profiți de fiecare greșeală și eșec, ca o veritabilă oportunitate de învățare și dezvoltare personală și profesională. Adică să-ți pui genul acesta de întrebări:

• În ce fel strategia/ atitudinea mea nu a fost adecvată situației/ persoanei?
• Care a fost punctul/ momentul de la care aș fi putut da o altă turnură situației dacă alegeam să mă comport diferit?
• Cum aș putea aborda diferit lucrurile data viitoare când voi avea ocazia să mă întâlnesc cu o situație similară?

Ce pot să vă urez, în încheiere, decât să faceți greșeli din ce în ce mai mishto, din care să învățați lucruri fabuloase!

           

Motivul celor două mame

C, G. Jung introduce motivul celor două mame pornind de la interpretarea dată de Freud picturii lui Leonardo da Vinci- Sf. Ana și Maria cu pruncul, care pornește de la faptul că Leonardi da Vinci însuși ar fi avut două mame. Din punctul lui Jung de vedere acesta este aspectul personal al cauzalității. Dincolo de acest aspect personal este nevoie să remarcăm faptul că această imagine nu este deloc unică, iar psihologia aparent personală este de fapt impregnată de un motiv nonpersonal, binecunoscut de altfel. Din punctul lui Jung de vedere acesta este aspectul personal al cauzalității. Dincolo de acest aspect personal este nevoie să remarcăm faptul că această imagine nu este deloc unică, iar psihologia aparent personală este de fapt impregnată de un motiv nonpersonal, binecunoscut de altfel.

”Motivul celor două mame este un arhetip ce poate fi întâlnit în diferite variante în domeniul mitologiei și al religiei, constituind baza a numeroase répresentations collectives. Aș putea aminti ca exemplu motivul dublei origini, al originii umane și al celei divine, ca în cazul lui HERAKLES care, adoptat de Hera din neștiință, a dobândit nemurirea. Ceea ce era mit în Grecia reprezenta în Egipt un ritual. Faraonul era în același timp de natură umană și divină. Pe pereții camerelor de naștere ale templelor egiptene sunt înfățișate cea de-a doua concepere și naștere divină a faraonului - el s-a născut "a doua oară". Aceasta reprezentare constituie baza tuturor misterelor renașterii, inclusiv a celor creștine. Cristos însuși s-a născut de două ori: prin botezarea în Iordan a realizat renașterea din apă și din spirit.

În liturghia romană cristelnița este numită în mod consecvent "uterus ecclesiae" și din Misalul roman aflăm, când se vorbește despre sfințirea apei de botez în sabbatum sanctum, sâmbăta de dinaintea Paștelui, că și astăzi ea se numește astfel. Oricum ar fi, în gnoza timpurie spiritul, care apărea sub chipul unui porumbel, era considerat ca sophia, sapientia, înțelepciunea și ca mama lui Cristos. Pe temeiul acestui motiv al părinților dubli, copiii de astăzi, în locul zânelor bune sau rele care realizau o "adopție magică" cu blestem sau binecuvântare, au nași, adică (în germana elvețiană) "Gotti" și "Gotte", (în engleza) "godfather" și "godmother". Reprezentarea unei a doua nașteri are o largă răspandire spațială și temporală. La începuturile medicinei ea apărea ca un mijloc magic de vindecare; în multe religii ea constituie experiența mistică, iar în filosofia naturii din Evul Mediu, ideea centrală; last not least mulți copii, dar și unii adulți, cred că părinții lor nu le sunt decât părinți adoptivi cărora le-au fost încredințați.” Carl Gustav Jung- Arhetipurile inconștientului colectiv p.55

            O explorare de dată mai recentă a ideii de renaștere ca mijloc magic de vindecare are loc în filmul Omul care a surpins pe toată lumea/ The Man Who Surprised Everyone- regizat de Aleksey Chupov și Natasha Merkulova în care un vânător siberian pe nume Yegor aflând că suferă de o boală incurabilă și că mai are doar câteva luni de trăit decide să-și schimbe complet personalitatea, ca o încercare disperată de a înșela moartea așa cum a făcut-o rățoiul Zhamba, eroul unei legende siberiene vechi. Filmul a rulat în cadrul Festivalului de Film Transilvania ediția 2019.

Habit Energy- Energia Obișnuinței

How do we change the world?

”Sometimes we act without intention, but that is also action. “Habit energy” is pushing us; it pushes us to do things without our being aware. Sometimes we do something without knowing we’re doing it. Even when we don’t want to do something, we still do it. Sometimes we say, “I didn’t want to do it, but it’s stronger than me, it pushed me.” So that is a seed, a habit energy, that may have come from many generations in the past. (…)

If we’re aware of the habit energies in us and can become more intentional in our thoughts, speech, and actions, then we can transform not only ourselves, but also our ancestors who planted the seeds. We are practicing for all our ancestors and descendants, not just for ourselves; we’re practicing for the whole world.” Thich Nhat Hanh- Reconciliation- Healing the Inner Child

Cum schimbăm lumea?

”Uneori acționăm fără intenție, însă aceasta este tot o acțiune. ”Energia obișnuinței” ne impinge; ne impinge să facem lucruri fără să fim conștienți de asta. Uneori facem ceva fără să ne dăm seama că facem asta. Chiar și atunci când nu vrem să facem ceva, tot facem acel lucru. Uneori spunem: ”Nu am vrut să fac asta, dar impulsul e mai puternic decât mine, m-a forțat.” Acest lucru este o sămânță, o energie a obișnuinței ce poate veni de la mai multe generații din trecut. (...)

Dacă suntem conștienți de energiile obișnuinței din noi și devenim mai intenționali în gândurile, vorbirea și acțiunile noastre, ne putem transforma nu doar pe noi înșine, ci și pe strămoșii care au plantat aceste semințe. Practicăm pentru toți strămoșii și descendenții, nu doar pentru noi înșine; practicăm pentru întreaga lume.” Thich Nhat Hanh- Reconciliation- Healing the Inner Child

Rădăcini

Situațiile care ne trezesc emoții și reacții puternice în prezent sunt de multe ori retrăirea unei drame din copilărie.

Schemele care se dezvoltă în copilărie sunt cele mai puternice și chiar dacă întâlnim și alte modele ulterior, schemele pe care le dezvoltăm pe baza acestora nu sunt la fel de generalizate și intense.

O schemă este ”un tipar suprapus peste realitate sau peste experiență, care are scopul de a o explica, de a intermedia percepția și de a ghida reacțiile individului”. (Young, Klosko & Weishaar, 2015)

Jeffrey Young prezintă 4 categorii de experiențe timpurii de viață care ne predispun la achiziția unor scheme cognitive dezadaptative:

#1 frustrarea nocivă a nevoilor- acest lucru se întâmplă când un copil primește prea puțin din ceva benefic și va dezvolta în consecință scheme de deprivare emoțională și abandon, din cauza deficitelor prezente în mediul primilor ani de viață. Din mediul de viață al copilui a lipsit ceva important, cum ar fi stabilitatea, înțelegerea sau dragostea.

#2 traumatizarea sau victimizarea- în acest caz copilul este rănit sau persecutat și va dezvolta scheme cognitive precum neîncredere/abuz, deficiență/ rușine sau vulnerabilitate la vătămare.

#3 prea mult din ceva benefic- părinții oferă copilului prea mult din ceva care dacă ar fi în moderație, ar fi sănătos pentru copil; atunci când copilul este menajat și alintat poate dezvolta scheme de tipul dependență/ incompetență sau sentiment de îndreptățire/ grandomanie, neîndeplinidu-i-se nevoile emoționale de bază referitoare la autonomie sau limite realiste.

#4 interiorizarea selectivă sau identificarea selectivă cu persoane semnificative- copilul interiorizează și se identifică selectiv cu gândurile, emoțiile, experiențele și comportamentele părintelui; de exemplu dacă doi adulți care au schema de deprivare emoțională au avut amândoi părinți distanți  și reci în copilărie, simțindu-se amândoi singuri și neiubiți nu înseamnă că amândoi au devenit reci și distanți- în loc să se identifice cu părinții distanți, ar putea face față senzației de deprivare devenind adulți protectivi sau, dimpotrivă, să devină exigenți și să se simtă îndreptățiți.

Pentru a ne adapta schemelor cognitive, dezvoltăm încă de timpuriu stiluri și reacții dezadaptative de coping, astfel încât să nu trebuiască să ne confruntăm cu emoțiile intense și copleșitoare pe care acestea ni le provoacă. Deși mecanismele de coping ne ajută să evităm schema cognitivă, ele nu o remediază.

Dacă schema cuprinde amintirile, emoțiile, senzațiile fizice și cognițiile asociate, Young consideră că nu cuprinde și reacțiile comportamentale, acestea fiind parte din reacția de coping.

Cu toate că majoritatea reacțiilor de coping sunt comportamentale, există și strategii de coping cognitive sau emoționale. Acestea pot fi adaptative în copilărie, când s-au format, devin însă dezadaptative pe măsură ce avansăm în vârstă, deoarece perpetuează schema în ciuda faptului că contextul s-a schimbat  și avem la dispoziție alternative mai avantajoase.

Young, Klosko & Weishaar (2015) descriu 3 tipuri de stiluri de coping:

#1 Capitularea în fața schemei- persoanele care au acest stil de coping nu se luptă cu schema, ci ceedază în fața ei, acceptând-o ca adevărată și se comportă astfel încât o confirmă- repetă experiențele din copilărie care au dus la formarea schemei; la nivel comportamental, își aleg parteneri care îi tratează, cel mai probabil, la fel ca părintele care i-a rănit, ei manifestându-se pasiv și compliant.

#2 Evitarea schemei- persoanele care au acest stil de coping își organizează viața în așa fel încât schema să nu fie activată niciodată, căutând să trăiască fără a o conștientiza, blocând gândurile și imaginile care au potențialul de a o declanșa, ca și cum schema nu ar exista; când emoțiile ies la iveală le reprimă fie consumând alcool în exces, droguri, făcând sex la întâmplare, mâncând exagerat de mult, fiind excesiv de preocupați cu curățenia, căutând alte forme de stimulare sau devenind dependenți de muncă; ei ocolesc toate contextele de viață în care se simt vulnerabili.

#3 Supracompensarea schemei- persoanele care au acest stil de coping se luptă cu schema cognitivă gândind, simțind, comportându-se și relaționând ca și cum varianta opusă schemei cognitive ar reprezenta de fapt adevărul; se străduiesc să fie cât se poate de diferiți față de cum erau când s-a format schema în copilărie: dacă atunci s-au simțit fără valoare, se vor strădui să fie perfecți; dacă au fost subjugați, îi vor sfida pe alții; dacă au fost controlați în copilărie, îi vor controla pe alții sau vor respinge orice urmă de influență ca adulți; dacă au fost abuzați, îi vor abuza la rândul lor pe alții; când se confruntă cu schema contra-atacă; din exterior par a fi încrezători și siguri pe sine, dar în interiorul lor simt presiunea schemei cognitive care amenință să iasă la suprafață. Supracompensarea se dezvoltă deoarece oferă o alternativă la durerea aferentă schemei cognitive, fiind un mijloc de a scăpa de sentimentul de neajutorare și de vulnerabilitate pe care aceste persoane l-au avut de-a lungul vieții.

            Ce stil de coping vom dezvolta se pare că depinde de temperament și de modelele din mediu pe care le imităm.

Bibliografie: Young, Klosko & Weishaar (2015). Terapia centrată pe scheme cognitive. ASCR

Povestea tăietorului de piatră

apud Benjamin Hoff- The Tao of Pooh and the Te of Piglet

A fost o dată un tăietor de piatră care era nemulțumit de el însuși și de poziția pe care o avea în viață. Într-o zi, a trecut pe lângă casa unui vânzător bogat și a văzut prin ușa întredeschisă toate lucrurile de valoare pe care le avea și vizitatorii de seamă. ”Cât de puternic trebuie să fie vânzătorul ăsta!” s-a gândit tăietorul de piatră. A devenit foarte invidious dorindu-și să fie ca vânzătorul gândindu-se că atunci nu va mai trebui să ducă viața unui simplu tăietor de piatră.

Spre marea lui surpriză, dintr-o dată s-a transformat în vânzătorul respectiv, bucurându-se de mai multe luxuri și putere decât ar fi visat vreodată, invidiat și detestat de cei mai puțin bogați ca el. Însă în curând a trecut pe acolo un înalt funcționar, purtat într-o lectică, acompaniat de servitori și escortat de soldați bătând în gonguri. Toată lumea, indiferent cât de bogați sau săraci, a trebuit să se plece în fața procesiunii. ”Cât de puternic este acest funcționar!” s-a gândit. ”Aș vrea ca eu să pot să fiu un înalt funcționar!”

Atunci a devenit un înalt funcționar, purtat peste tot în lectica sa brodată, temut și urât de toți oamenii care trebuiau să se plece în fața lui când trecea. Era o zi fierbinte de vară și oficialul se simțea foarte inconfortabil în scaunul lui lipicios. S-a uitat în sus la soare. Strălucea mândru pe cer, neafectat de prezența lui. ”Cât de puternic este soarele!” s-a gândit. ”Aș vrea ca eu să pot să fiu soarele!”

Atunci a devenit soarele, strălucind feroce peste toată lumea, dogorind peste câmpii, blestemat de fermieri și țărani. Însă un nor negru, uriaș s-a interpus între el și pământ, astfel încât lumina lui nu mai putea străluci peste tot ce era dedesubt. ”Cât de puternic este norul acesta!” s-a gândit. ”Aș vrea ca eu să pot fi un nor!”

Atunci a devenit norul, inundând câmpiile și satele, ținta strigătelor tuturor. Însă curând a observant că este împins de o mare forță și a realizat că era vântul. ”Cât de puternic este!” s-a gândit. ”Aș vrea ca eu să pot să fiu vântul!”

Atunci a devenit vântul, suflând peste acoperișuri și case, dezrădăcinând copacii, urât și temut de toți cei de sub el. Dar după o vreme s-a lovit de ceva ce nu se mișca, indiferent cât de puternic sulfa pe ea- o stâncă uriașă ca un turn. ”Cât de puternică este stânca!” s-a gândit. Aș vrea ca eu să pot fi o stâncă!”

Atunci a devenit stânca, mai puternică decât orice altceva de pe pământ. Dar așa cum stătea acolo, a auzit sunetul unui ciocan ce bătea o daltă în stânca solidă și a simțit că ceva se schimbă la el. ”Ce ar putea fi mai puternic decât mine, stânca?” s-a gândit. S-a uitat în jos și a văzut jos în depărtare imaginea unui tăietor de piatră.

și originalul...

The Stonecutter

There was once a stonecutter, who was dissatisfied with himself and with his position in life. One day, he passed a wealthy merchant's house, and through the open gateway, saw many fine possessions and important visitors. "How powerful that merchant must be!" thought the stonecutter. He became very envious, and wished that he could be like the merchant. Then he would no longer have to live the life of a mere stonecutter.

To his great surprise, he suddenly became the merchant, enjoying more luxuries and power than he had ever dreamed of, envied and detested by those less wealthy than himself. But soon a high official passed by, carried in a sedan chair, accompanied by attendants, and escorted by soldiers beating gongs. Everyone, no matter how wealthy, had to bow low before the procession. "How powerful that official is!" he thought. "I wish that I could be a high official!"

Then he became the high official, carried everywhere in his embroidered sedan chair, feared and hated by the people all around, who had to bow down before him as he passed. It was a hot summer day, and the official felt very uncomfortable in the sticky sedan chair. He looked up at the sun. It shone proudly in the sky, unaffected by his presence. "How powerful the sun is!" he thought. "I wish that I could be the sun!"

Then he became the sun, shining fiercely down on everyone, scorching the fields, cursed by the farmers and laborers. But a huge black cloud moved between him and the earth, so that his light could no

longer shine on everything below. "How powerful that storm cloud is!" he thought. "I wish that I could be a cloud!"

            Then he became the cloud, flooding the fields and villages, shouted at by everyone. But soon he found that he was being pushed away by some great force, and realized that it was the wind. "How powerful it is!" he thought. "I wish that I could be the wind!"

Then he became the wind, blowing tiles off the roofs of houses, uprooting trees, hated and feared

by all below him. But after a while, he ran up against something that would not move, no matter how forcefully he blew against it - a huge, towering stone. "How powerful that stone is!" he thought. I wish that I could be a stone!"

Then he became the stone, more powerful than anything else on earth. But as he stood there, he heard the sound of a hammer pounding a chisel into the solid rock, and felt himself being changed. "What could be more powerful than I, the stone?" he thought. He looked down and saw far below him the figure of a stonecutter.