Lebăda neagră- impactul foarte puțin probabilului

O carte provocatoare pe parcursul căreia am avut de mai multe ori senzația că preșul îmi este tras de sub picioare și îmi este dată ocazia să gust din imponderabilitatea vidului. 

Lebăda neagră este o metaforă pe care autorul o utilizează pentru a face referire la evenimente care au câteva caracteristici cheie:

#1 sunt evenimente care se află în afara expectanțelor noastre obișnuite, ceva despre care nimic din trecut nu ne dădea vreo indicație că s-ar putea produce;

#2 au un impact extrem

#3 au sens atunci când privim retrospectiv, dar nu prospectiv și acest lucru din cauză că noi oamenii avem tendința de a cloci explicații post-factum.

Nassim Nicholas Taleb ne propune ca o idee centrală a acestei cărți faptul că suntem orbi la ”randomness”, indicând cu precizie o serie de bias-uri ale minții noastre care ne fac să vedem fire roșii acolo unde nu există nici corelații darămite cauzalități și atrăgându-ne în mod repetat atenția prin destule exemple la importanța lucrurilor pe care nu le știm în comparație cu cele pe care (aparent) le știm și pe care ne fundamentăm teoriile.

Cădem așadar în eroarea confirmării focalizându-ne pe elemente preselectate ale realității vizibile și generalizând de aici și în privința realității invizibile, ne amăgim cu povești care gravitează în jurul foametei noastre platonice pentru tipare, ne comportăm ca și când lebedele negre nu există, ba chiar le băgăm sub preș conveniently, vedem adesea ”în tunel”, concentrându-ne atenția pe câteva surse de incertitudine bine-definite, fiind incapabili să transferăm cunoașterea de la un domeniu la altul sau de la un context la altul.

Așa-zisa cunoaștere pe care o avem nu se transpune adesea nici în acțiune după cum bine putem observa doar aruncând o privire în jurul nostru sau, și mai bine, în noi înșine pentru a constata cum în ciuda faptului că știm declarativ niște lucruri perseverăm în acțiuni care ne fac rău.

Vă invit să explorați toate aceste idei și multe altele în paginile cărții și vă las cu unul din exemplele pe care îl găsec foarte util de aplicat atât în viață cât și în munca terapeutică cu clienții.

Taleb vorbește despre curcan, dar în cultura noastră cred că s-ar potrivi mai bune să-l înlocuim cu porcul. Curcanul sau porcul, prin urmare, duce o existență hedonică. I se dă de mâncare regulat, este îngrijit, ba chiar și drăgălit de stăpân luni de zile. Nimic din existența lui nu ar putea sugera că într-o bună zi va veni ziua Recunoștinței sau la noi perioada ”cea mai minunată a anului”, Crăciunul, în care aceeași mână care l-a hrănit și l-a mângâiat îi va lua gâtul.

Sursă foto: https://diginomica.com

#foodforthought

Footsteps towards goals- Pași înspre ceea ce ne dorim

Ce pas mic pot face azi înspre obiectivele mele?

What small step can I make today towards my goals?

Despre succes și eșec

Azi vreau să vă vorbesc despre o formă paradoxală de succes de care mulți oameni nu sunt conștienți și anume, succesul de a fi o victimă. Ego-ul, adică sinele fals care se străduiește să fie iubit și acceptat cu orice metodă știe și are la îndemână, e disperat să se agațe de orice crede că i-ar putea aduce asta. Noi suntem obișnuiți să-i recunoaștem manevrele doar când se agață de titluri, realizări profesionale, alte realizări valorizate de societate care condiționează iubirea și aprecierea celorlalți, a societății și inevitabil a propriei persoane care a internalizat aceste repere pentru a se putea apecia/ iubi pe sine. 

 Mai greu de observat sunt o altă categorie de manevre, tot ale acestui ego/ sine fals, prin care se atașează de o identitate negativă fie sub forma neputinței, a victimizării permanente, a nenumăratelor probleme care par a bântui ca un blestem pe cineva din a căror meandre nu reușește niciodată să iasă, a unei stări permanente de insatisfacție și nemulțumire ce nu poate fi dreasă sau ostoită cu...pare-se nimic și de către nimeni, indiferent la câți experți, sfătuitori sau binevoitori a apelat persoana.

Pentru această formă de manifestare a aceluiași vechi ego/ sine fals, culmea, succesul și un soi de apreciere/ iubire (pe care o primește sub forma atenței, chiar milei) este să mențină persoana în această stare în care cică ar fi ”beyond help”. Adică la fel de specială ca și cel care are cinci titluri după nume și 3 mașini pe cap de locuitor al familiei, dar la polul opus: atât de slabă, de neajutorată, de neputincioasă încât nu există salvare pentru ea. Și da, paradoxal ambele variante sunt contorizate ca o formă de succes pentru acest ego/ sine fals.

            Caracteristic pentru acest ego/sine fals este că nu poate tolera niciun eșec. Dar dacă în versiunea #1 este clar ce înseamnă eșecul (ex. să nu ia un examen, să nu aibă o relație sau să nu obțină o poziție dorită), în versiunea #2 eșecul, în mod paradoxal, este să facă progrese, să evolueze, să se dezvolte, să iasă din neputință, din starea de victimă neajutorată. Da, da, ați citi bine, asta este eșecul pentru acest tip de ego/ sine fals.

            Destul de tricky. Dar se potrivește de minune zicala: Ca să devii fluture este nevoie să-ți dorești atât de mult să zbori încât să vrei să renunți să mai fii omidă.

            Soluția este să ieșim din acest joc. Acest ego se numește sine fals din motive întemeiate. Îți vinde gogoși. În primul caz oricâte realizări ai avea nu sunt destule ca să se declare satisfăcut și împlinit, deci orice ai face e tot un eșec. În al doilea caz, oricâte ”reușite” ar înregistra acest ego în a te menține în starea de victimă, se cheamă că tot un eșec ești.

            Ce ai de făcut este să-l detronezi pe acest profet mincinos și să-i desconspiri mașinațiunile perverse cu care te-a ținut captiv atâta timp. Să-ți faci tu lista lucrurilor pe care chiar le dorești în viață dincolo de ceea ce-ți prescriu alții. Și să profiți de fiecare greșeală și eșec, ca o veritabilă oportunitate de învățare și dezvoltare personală și profesională. Adică să-ți pui genul acesta de întrebări:

• În ce fel strategia/ atitudinea mea nu a fost adecvată situației/ persoanei?
• Care a fost punctul/ momentul de la care aș fi putut da o altă turnură situației dacă alegeam să mă comport diferit?
• Cum aș putea aborda diferit lucrurile data viitoare când voi avea ocazia să mă întâlnesc cu o situație similară?

Ce pot să vă urez, în încheiere, decât să faceți greșeli din ce în ce mai mishto, din care să învățați lucruri fabuloase!

           

Motivul celor două mame

C, G. Jung introduce motivul celor două mame pornind de la interpretarea dată de Freud picturii lui Leonardo da Vinci- Sf. Ana și Maria cu pruncul, care pornește de la faptul că Leonardi da Vinci însuși ar fi avut două mame. Din punctul lui Jung de vedere acesta este aspectul personal al cauzalității. Dincolo de acest aspect personal este nevoie să remarcăm faptul că această imagine nu este deloc unică, iar psihologia aparent personală este de fapt impregnată de un motiv nonpersonal, binecunoscut de altfel. Din punctul lui Jung de vedere acesta este aspectul personal al cauzalității. Dincolo de acest aspect personal este nevoie să remarcăm faptul că această imagine nu este deloc unică, iar psihologia aparent personală este de fapt impregnată de un motiv nonpersonal, binecunoscut de altfel.

”Motivul celor două mame este un arhetip ce poate fi întâlnit în diferite variante în domeniul mitologiei și al religiei, constituind baza a numeroase répresentations collectives. Aș putea aminti ca exemplu motivul dublei origini, al originii umane și al celei divine, ca în cazul lui HERAKLES care, adoptat de Hera din neștiință, a dobândit nemurirea. Ceea ce era mit în Grecia reprezenta în Egipt un ritual. Faraonul era în același timp de natură umană și divină. Pe pereții camerelor de naștere ale templelor egiptene sunt înfățișate cea de-a doua concepere și naștere divină a faraonului - el s-a născut "a doua oară". Aceasta reprezentare constituie baza tuturor misterelor renașterii, inclusiv a celor creștine. Cristos însuși s-a născut de două ori: prin botezarea în Iordan a realizat renașterea din apă și din spirit.

În liturghia romană cristelnița este numită în mod consecvent "uterus ecclesiae" și din Misalul roman aflăm, când se vorbește despre sfințirea apei de botez în sabbatum sanctum, sâmbăta de dinaintea Paștelui, că și astăzi ea se numește astfel. Oricum ar fi, în gnoza timpurie spiritul, care apărea sub chipul unui porumbel, era considerat ca sophia, sapientia, înțelepciunea și ca mama lui Cristos. Pe temeiul acestui motiv al părinților dubli, copiii de astăzi, în locul zânelor bune sau rele care realizau o "adopție magică" cu blestem sau binecuvântare, au nași, adică (în germana elvețiană) "Gotti" și "Gotte", (în engleza) "godfather" și "godmother". Reprezentarea unei a doua nașteri are o largă răspandire spațială și temporală. La începuturile medicinei ea apărea ca un mijloc magic de vindecare; în multe religii ea constituie experiența mistică, iar în filosofia naturii din Evul Mediu, ideea centrală; last not least mulți copii, dar și unii adulți, cred că părinții lor nu le sunt decât părinți adoptivi cărora le-au fost încredințați.” Carl Gustav Jung- Arhetipurile inconștientului colectiv p.55

            O explorare de dată mai recentă a ideii de renaștere ca mijloc magic de vindecare are loc în filmul Omul care a surpins pe toată lumea/ The Man Who Surprised Everyone- regizat de Aleksey Chupov și Natasha Merkulova în care un vânător siberian pe nume Yegor aflând că suferă de o boală incurabilă și că mai are doar câteva luni de trăit decide să-și schimbe complet personalitatea, ca o încercare disperată de a înșela moartea așa cum a făcut-o rățoiul Zhamba, eroul unei legende siberiene vechi. Filmul a rulat în cadrul Festivalului de Film Transilvania ediția 2019.

Habit Energy- Energia Obișnuinței

How do we change the world?

”Sometimes we act without intention, but that is also action. “Habit energy” is pushing us; it pushes us to do things without our being aware. Sometimes we do something without knowing we’re doing it. Even when we don’t want to do something, we still do it. Sometimes we say, “I didn’t want to do it, but it’s stronger than me, it pushed me.” So that is a seed, a habit energy, that may have come from many generations in the past. (…)

If we’re aware of the habit energies in us and can become more intentional in our thoughts, speech, and actions, then we can transform not only ourselves, but also our ancestors who planted the seeds. We are practicing for all our ancestors and descendants, not just for ourselves; we’re practicing for the whole world.” Thich Nhat Hanh- Reconciliation- Healing the Inner Child

Cum schimbăm lumea?

”Uneori acționăm fără intenție, însă aceasta este tot o acțiune. ”Energia obișnuinței” ne impinge; ne impinge să facem lucruri fără să fim conștienți de asta. Uneori facem ceva fără să ne dăm seama că facem asta. Chiar și atunci când nu vrem să facem ceva, tot facem acel lucru. Uneori spunem: ”Nu am vrut să fac asta, dar impulsul e mai puternic decât mine, m-a forțat.” Acest lucru este o sămânță, o energie a obișnuinței ce poate veni de la mai multe generații din trecut. (...)

Dacă suntem conștienți de energiile obișnuinței din noi și devenim mai intenționali în gândurile, vorbirea și acțiunile noastre, ne putem transforma nu doar pe noi înșine, ci și pe strămoșii care au plantat aceste semințe. Practicăm pentru toți strămoșii și descendenții, nu doar pentru noi înșine; practicăm pentru întreaga lume.” Thich Nhat Hanh- Reconciliation- Healing the Inner Child

Rădăcini

Situațiile care ne trezesc emoții și reacții puternice în prezent sunt de multe ori retrăirea unei drame din copilărie.

Schemele care se dezvoltă în copilărie sunt cele mai puternice și chiar dacă întâlnim și alte modele ulterior, schemele pe care le dezvoltăm pe baza acestora nu sunt la fel de generalizate și intense.

O schemă este ”un tipar suprapus peste realitate sau peste experiență, care are scopul de a o explica, de a intermedia percepția și de a ghida reacțiile individului”. (Young, Klosko & Weishaar, 2015)

Jeffrey Young prezintă 4 categorii de experiențe timpurii de viață care ne predispun la achiziția unor scheme cognitive dezadaptative:

#1 frustrarea nocivă a nevoilor- acest lucru se întâmplă când un copil primește prea puțin din ceva benefic și va dezvolta în consecință scheme de deprivare emoțională și abandon, din cauza deficitelor prezente în mediul primilor ani de viață. Din mediul de viață al copilui a lipsit ceva important, cum ar fi stabilitatea, înțelegerea sau dragostea.

#2 traumatizarea sau victimizarea- în acest caz copilul este rănit sau persecutat și va dezvolta scheme cognitive precum neîncredere/abuz, deficiență/ rușine sau vulnerabilitate la vătămare.

#3 prea mult din ceva benefic- părinții oferă copilului prea mult din ceva care dacă ar fi în moderație, ar fi sănătos pentru copil; atunci când copilul este menajat și alintat poate dezvolta scheme de tipul dependență/ incompetență sau sentiment de îndreptățire/ grandomanie, neîndeplinidu-i-se nevoile emoționale de bază referitoare la autonomie sau limite realiste.

#4 interiorizarea selectivă sau identificarea selectivă cu persoane semnificative- copilul interiorizează și se identifică selectiv cu gândurile, emoțiile, experiențele și comportamentele părintelui; de exemplu dacă doi adulți care au schema de deprivare emoțională au avut amândoi părinți distanți  și reci în copilărie, simțindu-se amândoi singuri și neiubiți nu înseamnă că amândoi au devenit reci și distanți- în loc să se identifice cu părinții distanți, ar putea face față senzației de deprivare devenind adulți protectivi sau, dimpotrivă, să devină exigenți și să se simtă îndreptățiți.

Pentru a ne adapta schemelor cognitive, dezvoltăm încă de timpuriu stiluri și reacții dezadaptative de coping, astfel încât să nu trebuiască să ne confruntăm cu emoțiile intense și copleșitoare pe care acestea ni le provoacă. Deși mecanismele de coping ne ajută să evităm schema cognitivă, ele nu o remediază.

Dacă schema cuprinde amintirile, emoțiile, senzațiile fizice și cognițiile asociate, Young consideră că nu cuprinde și reacțiile comportamentale, acestea fiind parte din reacția de coping.

Cu toate că majoritatea reacțiilor de coping sunt comportamentale, există și strategii de coping cognitive sau emoționale. Acestea pot fi adaptative în copilărie, când s-au format, devin însă dezadaptative pe măsură ce avansăm în vârstă, deoarece perpetuează schema în ciuda faptului că contextul s-a schimbat  și avem la dispoziție alternative mai avantajoase.

Young, Klosko & Weishaar (2015) descriu 3 tipuri de stiluri de coping:

#1 Capitularea în fața schemei- persoanele care au acest stil de coping nu se luptă cu schema, ci ceedază în fața ei, acceptând-o ca adevărată și se comportă astfel încât o confirmă- repetă experiențele din copilărie care au dus la formarea schemei; la nivel comportamental, își aleg parteneri care îi tratează, cel mai probabil, la fel ca părintele care i-a rănit, ei manifestându-se pasiv și compliant.

#2 Evitarea schemei- persoanele care au acest stil de coping își organizează viața în așa fel încât schema să nu fie activată niciodată, căutând să trăiască fără a o conștientiza, blocând gândurile și imaginile care au potențialul de a o declanșa, ca și cum schema nu ar exista; când emoțiile ies la iveală le reprimă fie consumând alcool în exces, droguri, făcând sex la întâmplare, mâncând exagerat de mult, fiind excesiv de preocupați cu curățenia, căutând alte forme de stimulare sau devenind dependenți de muncă; ei ocolesc toate contextele de viață în care se simt vulnerabili.

#3 Supracompensarea schemei- persoanele care au acest stil de coping se luptă cu schema cognitivă gândind, simțind, comportându-se și relaționând ca și cum varianta opusă schemei cognitive ar reprezenta de fapt adevărul; se străduiesc să fie cât se poate de diferiți față de cum erau când s-a format schema în copilărie: dacă atunci s-au simțit fără valoare, se vor strădui să fie perfecți; dacă au fost subjugați, îi vor sfida pe alții; dacă au fost controlați în copilărie, îi vor controla pe alții sau vor respinge orice urmă de influență ca adulți; dacă au fost abuzați, îi vor abuza la rândul lor pe alții; când se confruntă cu schema contra-atacă; din exterior par a fi încrezători și siguri pe sine, dar în interiorul lor simt presiunea schemei cognitive care amenință să iasă la suprafață. Supracompensarea se dezvoltă deoarece oferă o alternativă la durerea aferentă schemei cognitive, fiind un mijloc de a scăpa de sentimentul de neajutorare și de vulnerabilitate pe care aceste persoane l-au avut de-a lungul vieții.

            Ce stil de coping vom dezvolta se pare că depinde de temperament și de modelele din mediu pe care le imităm.

Bibliografie: Young, Klosko & Weishaar (2015). Terapia centrată pe scheme cognitive. ASCR

Povestea tăietorului de piatră

apud Benjamin Hoff- The Tao of Pooh and the Te of Piglet

A fost o dată un tăietor de piatră care era nemulțumit de el însuși și de poziția pe care o avea în viață. Într-o zi, a trecut pe lângă casa unui vânzător bogat și a văzut prin ușa întredeschisă toate lucrurile de valoare pe care le avea și vizitatorii de seamă. ”Cât de puternic trebuie să fie vânzătorul ăsta!” s-a gândit tăietorul de piatră. A devenit foarte invidious dorindu-și să fie ca vânzătorul gândindu-se că atunci nu va mai trebui să ducă viața unui simplu tăietor de piatră.

Spre marea lui surpriză, dintr-o dată s-a transformat în vânzătorul respectiv, bucurându-se de mai multe luxuri și putere decât ar fi visat vreodată, invidiat și detestat de cei mai puțin bogați ca el. Însă în curând a trecut pe acolo un înalt funcționar, purtat într-o lectică, acompaniat de servitori și escortat de soldați bătând în gonguri. Toată lumea, indiferent cât de bogați sau săraci, a trebuit să se plece în fața procesiunii. ”Cât de puternic este acest funcționar!” s-a gândit. ”Aș vrea ca eu să pot să fiu un înalt funcționar!”

Atunci a devenit un înalt funcționar, purtat peste tot în lectica sa brodată, temut și urât de toți oamenii care trebuiau să se plece în fața lui când trecea. Era o zi fierbinte de vară și oficialul se simțea foarte inconfortabil în scaunul lui lipicios. S-a uitat în sus la soare. Strălucea mândru pe cer, neafectat de prezența lui. ”Cât de puternic este soarele!” s-a gândit. ”Aș vrea ca eu să pot să fiu soarele!”

Atunci a devenit soarele, strălucind feroce peste toată lumea, dogorind peste câmpii, blestemat de fermieri și țărani. Însă un nor negru, uriaș s-a interpus între el și pământ, astfel încât lumina lui nu mai putea străluci peste tot ce era dedesubt. ”Cât de puternic este norul acesta!” s-a gândit. ”Aș vrea ca eu să pot fi un nor!”

Atunci a devenit norul, inundând câmpiile și satele, ținta strigătelor tuturor. Însă curând a observant că este împins de o mare forță și a realizat că era vântul. ”Cât de puternic este!” s-a gândit. ”Aș vrea ca eu să pot să fiu vântul!”

Atunci a devenit vântul, suflând peste acoperișuri și case, dezrădăcinând copacii, urât și temut de toți cei de sub el. Dar după o vreme s-a lovit de ceva ce nu se mișca, indiferent cât de puternic sulfa pe ea- o stâncă uriașă ca un turn. ”Cât de puternică este stânca!” s-a gândit. Aș vrea ca eu să pot fi o stâncă!”

Atunci a devenit stânca, mai puternică decât orice altceva de pe pământ. Dar așa cum stătea acolo, a auzit sunetul unui ciocan ce bătea o daltă în stânca solidă și a simțit că ceva se schimbă la el. ”Ce ar putea fi mai puternic decât mine, stânca?” s-a gândit. S-a uitat în jos și a văzut jos în depărtare imaginea unui tăietor de piatră.

și originalul...

The Stonecutter

There was once a stonecutter, who was dissatisfied with himself and with his position in life. One day, he passed a wealthy merchant's house, and through the open gateway, saw many fine possessions and important visitors. "How powerful that merchant must be!" thought the stonecutter. He became very envious, and wished that he could be like the merchant. Then he would no longer have to live the life of a mere stonecutter.

To his great surprise, he suddenly became the merchant, enjoying more luxuries and power than he had ever dreamed of, envied and detested by those less wealthy than himself. But soon a high official passed by, carried in a sedan chair, accompanied by attendants, and escorted by soldiers beating gongs. Everyone, no matter how wealthy, had to bow low before the procession. "How powerful that official is!" he thought. "I wish that I could be a high official!"

Then he became the high official, carried everywhere in his embroidered sedan chair, feared and hated by the people all around, who had to bow down before him as he passed. It was a hot summer day, and the official felt very uncomfortable in the sticky sedan chair. He looked up at the sun. It shone proudly in the sky, unaffected by his presence. "How powerful the sun is!" he thought. "I wish that I could be the sun!"

Then he became the sun, shining fiercely down on everyone, scorching the fields, cursed by the farmers and laborers. But a huge black cloud moved between him and the earth, so that his light could no

longer shine on everything below. "How powerful that storm cloud is!" he thought. "I wish that I could be a cloud!"

            Then he became the cloud, flooding the fields and villages, shouted at by everyone. But soon he found that he was being pushed away by some great force, and realized that it was the wind. "How powerful it is!" he thought. "I wish that I could be the wind!"

Then he became the wind, blowing tiles off the roofs of houses, uprooting trees, hated and feared

by all below him. But after a while, he ran up against something that would not move, no matter how forcefully he blew against it - a huge, towering stone. "How powerful that stone is!" he thought. I wish that I could be a stone!"

Then he became the stone, more powerful than anything else on earth. But as he stood there, he heard the sound of a hammer pounding a chisel into the solid rock, and felt himself being changed. "What could be more powerful than I, the stone?" he thought. He looked down and saw far below him the figure of a stonecutter.

Formarea memoriei nu necesită conștientizare

 Marc Alain Züst, Simon Ruch, Roland Wiest, and Katharina Henke. Implicit Vocabulary Learning during Sleep Is Bound to Slow-Wave Peaks. Current Biology, 2019

Iată un studiu care pune sub semnul întrebării asumpțiile anterioare conform cărora învățarea unor informații sofisticate nu ar fi posibilă în timpul somnului profund. Rezultatele studiului ne schimbă percepția despre somn ca o stare mentală încapsulată în care suntem detașați de mediul fizic și deschide perspectiva spre studierea modului în care somnul profund ar putea fi utilizat pentru achiziția de noi informații și care ar fi consecințele unor astfel de proceduri.

Pentru cei care sunt curioși să afle mai multe despre acest subiect accesați link-ul: https://www.sciencedaily.com/releases/2019/01/190131113837.htm

The Tao of Pooh and the Te of Piglet- Benjamin Hoff

O cărticică ce îți înmoaie sufletul spunând lucruri atât de profunde într-un fel copilăresc ce mă face să mă întreb dacă noi, încurcându-ne în îmbârligăturile așa zis sofisticate ale minții nu ne-am rătăcit cumva și rătăcindu-ne ne-am îndepărtat tocmai de ceea ce dă sens vieții.
Iacătă o bucățică (un cântec de-al lui Pooh) în care ne explică de ce drumul spre încrederea în sine și autonomie începe prin a recunoaște cine suntem, cu ce materie primă lucrăm și ce funcționează cel mai bine pentru noi:

"How would you explain it, Pooh?"

"With a song," he said. "A little something I

just made up."

"Go ahead."

"Certainly . . . (cough)."

How can you get very far,

If you don't know Who You Are?

How can you do what you ought,

If you don't know What You've Got?

And if you don't know Which To Do

Of all the things in front of you,

Then what you'll have when you are through

Is just a mess without a clue

Of all the best that can come true

If you know What and Which and Who.

Shefali Tsabary- The Awakened Family- Myth#7 Parents Need to Be in Control

Shefali Tsabary crede că în nici o altă relație nu suntem atât de investiți ca în relația cu propriul copil. Și, în ciuda faptului că acesta este atributul prețios al rolului de părinte, aceasta creează un adevărat teren minat, iar una din cele mai importante capcane la care ar trebui să luăm aminte este idea că părintele controlează copilul.

Probabil că unul din cele mai dificile lucruri pe care trebuie să le facă un părinte este să renunțe la fantezia că el/ea ”creează” ceea ce devine copilul.

Responsabilitatea pe care o are părintele, spune Shefali Tsabary, se limitează la a-i asigura securitatea și starea de bine și este o mare greșeală să ne atașăm de convingerea că deținem controlul asupra a ceea ce sunt intrinsec copiii.

”Singurele lucruri asupra cărora avem control în calitate de părinți sunt propriile sentimente și reacții, precum și  atmosfera pe care o creăm în casă. Problema este că nu prea știm cum să ne controlăm pe noi înșine sau atmosfera pe care o creăm acasă, ceea ce ne împinge în direcția controlării copiilor în schimb.

Copiii noștri vin la noi cu propria lor amprentă unică. Asta înseamnă că vin cu propriul temperament și mod de a se relaționa cu lumea. Unii vin plini de energie, în timp ce alții sunt calmi și tăcuți. Unii vin cu temeri și colici, în timp ce alții au un traseu lin. Nu avem prerogativele să păstrăm doar ce ne place la copiii noștri și să eliminăm ceea ce nu ne place.”

Copiii sunt ceea ce sunt, spune Shefali Tsabary. Doar atunci când acceptăm asta legat de copiii noștri vom fi capabili să ne acordăm cu ei  (attune) și să le satisfacem nevoile emoționale.

A ne asuma reponsabilitatea pentru lucrurile asupra cărora avem control înseamnă să ne adresăm întrebări de tipul:

Mediul pe care-l creez acasă generează armonie sau dizarmonie?

Ce anume din ceea ce fac sau nu fac facilitează anumite comportamente ale copilului?

Nu ne putem controla copiii. Putem doar crea condițiile în care ei să crească. În obsesia noastră de a-i transforma în produsul parentingului noastru, suntem orbi legat de faptul că  ei au venit pe lume pentru a păși pe propriul drum. Nu avem dreptul să dictăm modul în care copiii noștri își exprimă umanitatea. Avem doar privilegiul de a le arăta cât este de important să fie autentici și să-și trăiască viața în conformitate cu valorile lor.

Renunțarea la control este probabil cea mai dificilă sarcină spirituală cu care sunt confruntați părinții.

Copiii simt automat acceptarea noastră sau lipsa ei. Atunci când au sentimentul că îi acceptăm pot să elibereze energia consumată pentru a se proteja de criticile noastre pentru a o utiliza pentru creștere și expansiune. Atunci când înțelegem care este puterea rolului nostru de mentori spirituali pentru copii, onorăm spiritul ce pulsează în ei și tânjește să se actualizeze.

Shefali Tsabary- The Awakened Family- Myth #6 Parenting Is About Raising a Happy Child

Deși părinții se străduiesc să crească copii care vor avea succes în viață, dorința tuturor este ca ei să fie fericiți. Din păcate se știe că a căuta cu lumânarea fericirea este calea sigură spre nefericire.

Shefali Tsabary ne atrage din start atenția asupra faptului că ideea conform căreia ”copilul meu merită să fie fericit” izvorăște dintr-o viziune asupra momentului prezent ca imperfect, ca având neajunsuri, adică o viziune ancorată în lipsă, în care ne focalizăm pe ceea ce nu este în loc să observăm abundența pe care Universul ne-o oferă.

Dacă fericirea noastră depinde de suișurile și coborâșurile călătoriei noastre prin viață, vom fi mereu la mâna nenumăratelor variabile asupra cărora nu avem decât puțin sau chiar niciun control.

Unii părinți înțeleg prin parenting conștient să le facă pe plac întru totul copiilor satisfăcându-le toate dorințele astfel încât aceștia să fie mulțumiți și să nu simtă niciun disconfort. Acest tip de parenting este și el bazat pe frică și își are rădăcinile în inconștiență.

Părintele conștient nu se teme să producă disconfort copilului, dacă asta are nevoie să simtă pentru a crește sau să îi spună ”nu”, dacă asta servește binelui superior al copilului. Parentingul conștient nu înseamnă să alegem calea cea mai ușoară pentru părinte sau pentru copil, ci calea care va facilita creșterea. Reperul va fi astfel întotdeauna dacă ceea ce facem îl ajută pe copil să se dezvolte și să devină mai rezilient, mai aproape de împlinirea sinelui său.

Viața este impredictibilă, prin urmare e nevoie să renunțăm la asumpțiile conform cărora ar trebui să simțim doar plăcere și confort. Cât de atașați suntem (încă) de această asumpție putem verifica ori de câte ori socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Observați-vă intensitatea reacțiilor, aceasta este măsura în care încă mai credem că totul ar trebui să meargă conform planului. Ca și când noi am fi la cârma Universului!

Una din problemele legate de fericire este că noi echivalăm în mintea noastră fericirea cu rezultatul, nu cu procesul. Această natură condiționată a relației noastre cu viața este motivul pentru care nu putem ajunge la sursa interioară a fericirii pe care o avem oricând la îndemână.

Dar ce înseamnă fericirea?

Mulți dintre noi nici nu știu cum arată. De obicei ne imaginăm că înseamnă lipsa durerii, confortul. Și deși nu avem nici o garanție în acest sens îi orientăm pe copii spre succes, ca o modalitate de a-i inocula împotriva suferinței.

Adevărul este că nu avem cum evita suferința. Ne așteaptă la fiecare colț...

Doar dacă separăm interiorul de exterior putem realiza faptul că interiorul se poate adapta, poate chiar înflori în ciuda exteriorului. Atunci când reușim să facem asta, atunci ființa noastră interioară privește provocările vieții cu vigoare în loc să le privească ca o victimă, cu valoare în loc să le privească cu frică.

Nu vom putea opri valurile, dar putem învăța să facem surf. Poate că arta de a trăi o viață plină de sens constă în a îmbrățișa atât vârfurile, cât și prăpăstiile. Dacă am aborda viața astfel și i-am învăța și pe copii să facă asta nu am mai căuta fericirea știind că procesul de a ne angaja în orice ne oferă viața conține în sine cea mai mare împlinire. Doar atunci când noi, în calitate de părinți, îmbrățișăm complet durerea ca o poartă spre transformare le permitem copiilor să exploreze propria lor relație cu ea.

A ne implica în viață ”așa cum este”- a fi versus a face

Copiii știu în mod inerent să se implice în viață așa cum este aceasta. Copiii au acces la bucuria de a trăi indiferent de circumstanțe. Acest lucru este posibil pentru că ei acceptă ”viața așa cum este” într-un mod pe care noi l-am dat uitării.

Dar ce înseamnă să accepți ”viața așa cum este”?

Copiii simt ce e de simțit după care merg mai departe, Dacă plâng, plâng, dacă râd, râd, nu creează scenarii despre cât de fericiți sau nefericiți sunt în situația respectivă. Această abilitate de a fi flexibili în dansul vieții lipsește multor adulți, spune Shefali Tsabary.

Adulții rămân blocați în tipare vechi, incapabili să exprime modalități creative de a se adapta și a oferi răspunsuri conștiente și nu reacții ancorate în trecut. De teama de a renunța la ceea ce cunoaștem, ne agățăm de iluzia că avem control asupra vieții, iar atunci când viața și în special copiii noștri, ne pun sub semnul întrebării această iluzie, nu suntem capabili să facem față și slobozim această neajutorare asupra copiilor prin intermediul furiei și anxietății.

Dacă am putea îmbrățișa viața așa cum este, în loc să ne focalizăm pe cât de bine sau de rău ne face să arătăm în fața altora sau să ne simțim, am putea să ne obișnuim încet, încet cu impredictibilitatea ei și să facem asta cu mai multă grație.

Atunci când îi învățăm pe copii să caute în exterior ceva care să-i facă să se simtă mai puternici- o anumită notă, o anumită realizare etc- le transmitem mesajul că rezultatul este mai important decât procesul. Ajung astfel să creadă că viața lor are sens doar atunci când realizează ceva, nu și atunci când sunt ei înșiși în fiecare moment.

Este trist că în loc să-i învățăm pe copii să intre în contact cu propria reziliență astfel încât să transceandă experiențele dureroase, ne descărcăm fricile noastre asupra lor și îi învățăm să evite durerea cu orice preț.

Când acești copii ajung să trăiască sentimente neplăcute, situația este interpretată atât de copil cât și de adult ca ”ceva ce nu a mers bine”și o întreagă dramă se pune în scenă având drept actori frica și disperarea. Și toate acestea deoarece nici copiii, nici adulții nu realizează că viața este pur și simplu și că tot ceea ce este nevoie să facă pentru a trăi o viață cu sens este să se angajeze total în experiență, știind că are în interior reziliența de a face față la orice i-ar aduce în cale viața.

Ideea de a mula după așteptările celorlalți pentru a fi acceptați în anumite grupuri și durerea asociată respingerii trebuie ponderate prin stabilirea unor limite clare în fața celor care se comportă nepăsător cu noi sau chiar lipsit de respect. Mulți adulți au probleme în a face asta pentru că și ei atunci când au fost copii au fost împinși să socializeze fără a li se da instrumentele care-i vor ajuta să dezvolte relații sănătoase cu ceilalți.

Când vine vorba despre fericire, avem de învățat de la copii, nu invers. Aceștia sunt maeștri în a întrupa fericirea. Lăsați-i să se joace afară și vor găsi delicii în cele mai simple lucruri. Din păcate după câțiva ani pierdem această capacitate, dar dacă avem deschiderea necesară o putem reînvăța de la ei.

Pentru că nu sunt încă contaminați de cultură, copiii nu așteaptă să se îmbogățească, să ajungă la o anumită greutate sau într-un anumit grup social pentru a putea fi fericiți. Netulburați de sentimente de vinovăție față de trecut sau de scenarii catastrofice legate de viitor, trăiesc complet viața așa cum este, fără a simți nevoia să eticheteze sau să judece experiențele. Abandonarea aceasta în realitate le permite copiilor să fie liberi, să exploreze și să fie aventuroși. Pentru a cultiva aceste calități este nevoie să le permitem copiilor să facă ceea ce știu să facă cel mai bine, adică să fie pur și simplu ei înșiși. Când ne dăm la o parte, ei își dezvoltă în mod natural dorința de a-și manifesta visele, fără să-i tot cicălim noi legat de ce ar trebui să facă.

Shefali Tsabary- The Awakened Family- Myth #5 A Good Parent Is a Loving One

Acest capitol din cartea lui Shefali Tsabary ne confruntă cu o întrebare la care deși credem că știm răspunsul îndemnul meu este să mai cugetăm: What is love?/Ce este iubirea?

 Artist: Zebru

(Când am citit întrebarea asta ”What is love?” mi-au venit automat în minte versurile unei melodii a lui Haddaway: „Baby don’t hurt me, don’t hurt me, no more...” probabil nu degeaba...)

Luați-vă încă de pe acum câteva momente pentru a găsi propriul răspuns la această întrebare și doar apoi continuați să citiți.

***

Iubirea este în mod clar elementul ce leagă oamenii, spune autoarea, și dacă nu s-a întâmplat ceva care să denatureze acest sentiment în noi, iubirea va caracteriza relația noastră cu copiii noștri. Deși nu este întotdeauna lipsită de egoism, iubirea învinge orice bariere, motiv pentru care copiii evocă în părinți o loialitate feroce și o disponibilitate de a se sacrifica pentru ei.

În ciuda iubirii părinților pentru copii, modul în care părinții se comportă cu aceștia este în multe cazuri orice altceva decât iubitor. Ce fac părinții de (prea) multe ori? Se plâng de ceea ce fac copiii, îi corectează, îi critică, sunt furioși pe ei etc. În consecință, copiii trăiesc permanent cu teama (dacă nu groaza) că și-au dezamăgit din nou părinții. Teamă care se asociază mai devreme sau mai târziu cu ranchiuna.

Acesta este motivul, spune Shefali Tsabary, pentru care copiii vorbesc cu oricine altcineva despre cum se simt, în loc să o facă cu părinții. Iar părinții privesc cu stupoare cum propriii copii se îndepărtează de ei și le devin străini, când tot ceea ce au făcut (în mintea lor) este să-i iubească.

***

Încă o întrebare bună: De ce oare uneori îi urâm tocmai pe cei pe care spunem că îi iubim cel mai mult?

Mai luați-vă o pauză de meditație pentru a găsi propriul răspuns.

***

Mă gândeam că azi vă servesc mesajul în porții mici, probabil tocmai pentru că vreau să mă asigur că-l degustați și digerați cum trebuie J

Răspunsul lui Shefali Tsabary este următorul: „It’s because while love is an admired sentiment, it tends to be contaminated by the ego with its neediness, which is what breeds the fear that causes us to be controlling and possessive. This inevitable distorsion of love occurs because of our attachment to those we have this feeling toward. Out attachment to them creates a symbiosis, whereby instead of relating to them just as they are, we now relate to them based on how they make us feel.”
”Este pentru că în timp ce iubirea este un sentiment admirat, tinde să fie contaminată de ego cu lipsurile lui, ceea ce naște frica ce ne determină să fim controlatori și posesivi. Distorsiunea inevitabilă a iubirii apare din cauza atașamentului pe care-l avem față de cei pentru care avem acest sentiment. Atașamentul față de ei creează o simbioză în care în loc să ne raportăm la ei așa cum sunt , ne raportăm la ei pe baza a cum ne fac să ne simțim.”

Și, în mod special când vine vorba de copii, dar nu numai, pentru că ne temem pentru ei, încercăm să-i controlăm. Dar ca să fim sinceri ceea ce încercăm să controlăm de fapt este propria noastră frică.

Iar incapacitatea noastră de a ne extrage (pe noi înșine) din viețile lor creează tot felul de proiecții care contaminează capacitatea noastră de a-i crește în așa fel încât să fie ceea ce sunt de fapt.

***

O altă întrebare și mai provocatoare: Is love enough? Este iubirea de ajuns?

Din nou, câteva momente de reflecție.

***

Shefali Tsabary consideră că este un mit ideea că dacă ne iubim copiii suficient de mult vom fi capabili să le oferim ceea ce au nevoie. Doar pentru ne iubim copiii (dar aici puteți pune orice alt cuvânt), asta nu înseamnă că știm cum să fim prezenți cu ei, acordați la lumea lor interioară și capabili să-i ajutăm să realizeze ceea ce sunt. Nu însemnă nicidecum că știm cum să ne gestionăm anxietatea, să ne stăpânim reactivitatea sau să ne accesăm rațiunea și obiectivitatea suficient de mult pentru a-i putea ajuta pe ei.

Copiii au nevoie de părinți care să poată manifesta un mod de a fi acordat față de ei, bine-organizați, părinți care pot rămâne consecvenți în abordare, capabili să rămână calmi în fața furtunilor emoționale. Copiii au nevoie să simtă că nevoile lor profunde emoționale și psihologice, nu doar cele fizice, sunt satisfăcute cu bucurie și grație.

Pentru a fi un astfel de părinte trebuie să recunoaștem că avem nevoie de un întreg set de abilități, din care iubirea este doar una. Acest lucru înseamnă că noi ca persoane este nevoie să evoluăm la un nivel la care lumea noastră interioară este liniștită, sentimentul sinelui nostru este intact și capacitatea de conștientizare este activă.

***

Uneori iubirea pe care o dăm nu este simțită ca iubire de cel care o primește.

Înțelegerea acestei diferențe este esențială spune Shefali Tsabary pentru parentingul conștient.

Majoritatea copiilor simt că sunt aici pentru a atinge standardele impuse de părinți, cu speranța că în schimb vor primi iubirea acestora.

Iubirea fără conștientizare se transformă rapid în ”neediness” și absorbție în sine.

***

Urmează un potențial ”aha moment” (moment de revelație), așa că ”brace yourselves” (țineți-vă tari sau stați jos dacă anticipați că o să vi se taie picioarele J):

Sentimentul pe care-l numim iubire este ceea ce simțim față de noi înșine când suntem cu celălalt. Are de-a face de fapt cu faptul că celălalt ne face sau nu să simțim că suntem ”lovable” (demni de a fi iubiți) și  ”worthy” (valoroși). Prin urmare, acest tip de iubire este foarte condiționată.

Aici e capcana cea mare. Deghizată ca iubire pentru celălalt, iubirea noastră este în fond iubire de sine.

Majoritatea intrăm în relații căutând acea senzație ce ar putea fi numită ”a te simți bine”. Îi iubim pe cei ce trezesc asta în noi și îi disprețuim pe cei care nu fac asta. Iubirea pentru un altul este nevoie să înceapă cu iubirea de sine. Până când nu ne vom iubi pe noi înșine, fiecare relație, chiar și cea cu propriii copii, va fi condiționată, forțată și în ultimă instanță nesatisfăcătoare pentru că se bazează pe ceea ce avem nevoie de la celălalt.

Copiii nu au nevoie de nimic altceva de la noi decât să simtă că au permisiunea de a exprima cine sunt în fiecare moment. Asta nu înseamnă să fim indulgenți cu ei fără discernământ. Înseamnă să creăm condițiile în care să-și exprime întregul sine. Când le oferim această libertate, ceea ce trăiesc este un spațiu vast, nelimitat pentru a se descoperi pe sine și a înflori. Atunci vor simți iubirea noastră ca iubire, nu ca și control născut din frică. Alți părinți, pentru că sunt incapabili să spună ”nu”, se dau peste cap pentru copii și nu-i lasă să simtă niciun pic de discomfort. Incapabili să simtă orice frustrare, acești copii ajung la dependențe pentru a se ”anestezia” și a evita senzațiile neplăcute.

Este datoria sacră a părintelui de a fi atent la semnalele pe care ni le transmit copiii, pentru a deveni conștient de frica ce contaminează afecțiunea noastră pentru ei. Atunci când vom fi capabli să-i îmbrățișăm pe copii cu toată inima așa cum sunt, ne vom putea conecta cu ei la cel mai profund nivel.

***

Iubirea, după Shefali Tsabary, este abilitatea de a-l vedea, accepta și onora în mod deplin pe celălalt așa cum este. A iubi conștient pe cineva înseamnă să avem capacitatea de a ieși din noi înșine și a ne conecta în mod consecvent cu celălalt. Înseamnă să nu-i cerem celuilalt să ne iubească și el/ea și să nu stabilim condiții pentru cum ar trebui să ne iubească, dacă alege să facă asta. Cu alte cuvinte, sentimentele noastre nu ar trebui să aibă vreun amestec în asta.

La prima vedere ar putea părea că această definiție propune abnegarea sinelui. Nicidecum, răspunde Shefali Tsabary. Această definiție ne cere să ne onorăm pe noi înșine suficient de mult încât să ne simțim împliniți în noi înșine și să-l eliberăm pe celălalt de povara de a contribui la împlinirea noastră.

A ne iubi conștient pe noi înșine înseamnă să fim în mod constant în comuniune cu lumina noastră interioară, în timp ce manifestăm multă compasiune pentru părțile noastre mai întunecate, pe care le îngrijim constant astfel încât să nu ne mai simțim permanent răniți și în căutarea altora care să ne vindece rănile. Dezvoltarea capacității noastre de a ne aprecia propria umanitate (cu plusurile și lipsurile ei) se va translata în capacitatea de a aprecia umanitatea altora.

***

Partea aceasta este doar pentru cei care sunt pregătiți să facă un salt spre un alt nivel de percepție a lumii. Vă puteți opri aici, oricum aveți multe de digerat deja, mai bine să nu provocăm indigestii J)))).

Iubirea și frica nu pot coexista.