Rădăcini

Situațiile care ne trezesc emoții și reacții puternice în prezent sunt de multe ori retrăirea unei drame din copilărie.

Schemele care se dezvoltă în copilărie sunt cele mai puternice și chiar dacă întâlnim și alte modele ulterior, schemele pe care le dezvoltăm pe baza acestora nu sunt la fel de generalizate și intense.

O schemă este ”un tipar suprapus peste realitate sau peste experiență, care are scopul de a o explica, de a intermedia percepția și de a ghida reacțiile individului”. (Young, Klosko & Weishaar, 2015)

Jeffrey Young prezintă 4 categorii de experiențe timpurii de viață care ne predispun la achiziția unor scheme cognitive dezadaptative:

#1 frustrarea nocivă a nevoilor- acest lucru se întâmplă când un copil primește prea puțin din ceva benefic și va dezvolta în consecință scheme de deprivare emoțională și abandon, din cauza deficitelor prezente în mediul primilor ani de viață. Din mediul de viață al copilui a lipsit ceva important, cum ar fi stabilitatea, înțelegerea sau dragostea.

#2 traumatizarea sau victimizarea- în acest caz copilul este rănit sau persecutat și va dezvolta scheme cognitive precum neîncredere/abuz, deficiență/ rușine sau vulnerabilitate la vătămare.

#3 prea mult din ceva benefic- părinții oferă copilului prea mult din ceva care dacă ar fi în moderație, ar fi sănătos pentru copil; atunci când copilul este menajat și alintat poate dezvolta scheme de tipul dependență/ incompetență sau sentiment de îndreptățire/ grandomanie, neîndeplinidu-i-se nevoile emoționale de bază referitoare la autonomie sau limite realiste.

#4 interiorizarea selectivă sau identificarea selectivă cu persoane semnificative- copilul interiorizează și se identifică selectiv cu gândurile, emoțiile, experiențele și comportamentele părintelui; de exemplu dacă doi adulți care au schema de deprivare emoțională au avut amândoi părinți distanți  și reci în copilărie, simțindu-se amândoi singuri și neiubiți nu înseamnă că amândoi au devenit reci și distanți- în loc să se identifice cu părinții distanți, ar putea face față senzației de deprivare devenind adulți protectivi sau, dimpotrivă, să devină exigenți și să se simtă îndreptățiți.

Pentru a ne adapta schemelor cognitive, dezvoltăm încă de timpuriu stiluri și reacții dezadaptative de coping, astfel încât să nu trebuiască să ne confruntăm cu emoțiile intense și copleșitoare pe care acestea ni le provoacă. Deși mecanismele de coping ne ajută să evităm schema cognitivă, ele nu o remediază.

Dacă schema cuprinde amintirile, emoțiile, senzațiile fizice și cognițiile asociate, Young consideră că nu cuprinde și reacțiile comportamentale, acestea fiind parte din reacția de coping.

Cu toate că majoritatea reacțiilor de coping sunt comportamentale, există și strategii de coping cognitive sau emoționale. Acestea pot fi adaptative în copilărie, când s-au format, devin însă dezadaptative pe măsură ce avansăm în vârstă, deoarece perpetuează schema în ciuda faptului că contextul s-a schimbat  și avem la dispoziție alternative mai avantajoase.

Young, Klosko & Weishaar (2015) descriu 3 tipuri de stiluri de coping:

#1 Capitularea în fața schemei- persoanele care au acest stil de coping nu se luptă cu schema, ci ceedază în fața ei, acceptând-o ca adevărată și se comportă astfel încât o confirmă- repetă experiențele din copilărie care au dus la formarea schemei; la nivel comportamental, își aleg parteneri care îi tratează, cel mai probabil, la fel ca părintele care i-a rănit, ei manifestându-se pasiv și compliant.

#2 Evitarea schemei- persoanele care au acest stil de coping își organizează viața în așa fel încât schema să nu fie activată niciodată, căutând să trăiască fără a o conștientiza, blocând gândurile și imaginile care au potențialul de a o declanșa, ca și cum schema nu ar exista; când emoțiile ies la iveală le reprimă fie consumând alcool în exces, droguri, făcând sex la întâmplare, mâncând exagerat de mult, fiind excesiv de preocupați cu curățenia, căutând alte forme de stimulare sau devenind dependenți de muncă; ei ocolesc toate contextele de viață în care se simt vulnerabili.

#3 Supracompensarea schemei- persoanele care au acest stil de coping se luptă cu schema cognitivă gândind, simțind, comportându-se și relaționând ca și cum varianta opusă schemei cognitive ar reprezenta de fapt adevărul; se străduiesc să fie cât se poate de diferiți față de cum erau când s-a format schema în copilărie: dacă atunci s-au simțit fără valoare, se vor strădui să fie perfecți; dacă au fost subjugați, îi vor sfida pe alții; dacă au fost controlați în copilărie, îi vor controla pe alții sau vor respinge orice urmă de influență ca adulți; dacă au fost abuzați, îi vor abuza la rândul lor pe alții; când se confruntă cu schema contra-atacă; din exterior par a fi încrezători și siguri pe sine, dar în interiorul lor simt presiunea schemei cognitive care amenință să iasă la suprafață. Supracompensarea se dezvoltă deoarece oferă o alternativă la durerea aferentă schemei cognitive, fiind un mijloc de a scăpa de sentimentul de neajutorare și de vulnerabilitate pe care aceste persoane l-au avut de-a lungul vieții.

            Ce stil de coping vom dezvolta se pare că depinde de temperament și de modelele din mediu pe care le imităm.

Bibliografie: Young, Klosko & Weishaar (2015). Terapia centrată pe scheme cognitive. ASCR

Povestea tăietorului de piatră

apud Benjamin Hoff- The Tao of Pooh and the Te of Piglet

A fost o dată un tăietor de piatră care era nemulțumit de el însuși și de poziția pe care o avea în viață. Într-o zi, a trecut pe lângă casa unui vânzător bogat și a văzut prin ușa întredeschisă toate lucrurile de valoare pe care le avea și vizitatorii de seamă. ”Cât de puternic trebuie să fie vânzătorul ăsta!” s-a gândit tăietorul de piatră. A devenit foarte invidious dorindu-și să fie ca vânzătorul gândindu-se că atunci nu va mai trebui să ducă viața unui simplu tăietor de piatră.

Spre marea lui surpriză, dintr-o dată s-a transformat în vânzătorul respectiv, bucurându-se de mai multe luxuri și putere decât ar fi visat vreodată, invidiat și detestat de cei mai puțin bogați ca el. Însă în curând a trecut pe acolo un înalt funcționar, purtat într-o lectică, acompaniat de servitori și escortat de soldați bătând în gonguri. Toată lumea, indiferent cât de bogați sau săraci, a trebuit să se plece în fața procesiunii. ”Cât de puternic este acest funcționar!” s-a gândit. ”Aș vrea ca eu să pot să fiu un înalt funcționar!”

Atunci a devenit un înalt funcționar, purtat peste tot în lectica sa brodată, temut și urât de toți oamenii care trebuiau să se plece în fața lui când trecea. Era o zi fierbinte de vară și oficialul se simțea foarte inconfortabil în scaunul lui lipicios. S-a uitat în sus la soare. Strălucea mândru pe cer, neafectat de prezența lui. ”Cât de puternic este soarele!” s-a gândit. ”Aș vrea ca eu să pot să fiu soarele!”

Atunci a devenit soarele, strălucind feroce peste toată lumea, dogorind peste câmpii, blestemat de fermieri și țărani. Însă un nor negru, uriaș s-a interpus între el și pământ, astfel încât lumina lui nu mai putea străluci peste tot ce era dedesubt. ”Cât de puternic este norul acesta!” s-a gândit. ”Aș vrea ca eu să pot fi un nor!”

Atunci a devenit norul, inundând câmpiile și satele, ținta strigătelor tuturor. Însă curând a observant că este împins de o mare forță și a realizat că era vântul. ”Cât de puternic este!” s-a gândit. ”Aș vrea ca eu să pot să fiu vântul!”

Atunci a devenit vântul, suflând peste acoperișuri și case, dezrădăcinând copacii, urât și temut de toți cei de sub el. Dar după o vreme s-a lovit de ceva ce nu se mișca, indiferent cât de puternic sulfa pe ea- o stâncă uriașă ca un turn. ”Cât de puternică este stânca!” s-a gândit. Aș vrea ca eu să pot fi o stâncă!”

Atunci a devenit stânca, mai puternică decât orice altceva de pe pământ. Dar așa cum stătea acolo, a auzit sunetul unui ciocan ce bătea o daltă în stânca solidă și a simțit că ceva se schimbă la el. ”Ce ar putea fi mai puternic decât mine, stânca?” s-a gândit. S-a uitat în jos și a văzut jos în depărtare imaginea unui tăietor de piatră.

și originalul...

The Stonecutter

There was once a stonecutter, who was dissatisfied with himself and with his position in life. One day, he passed a wealthy merchant's house, and through the open gateway, saw many fine possessions and important visitors. "How powerful that merchant must be!" thought the stonecutter. He became very envious, and wished that he could be like the merchant. Then he would no longer have to live the life of a mere stonecutter.

To his great surprise, he suddenly became the merchant, enjoying more luxuries and power than he had ever dreamed of, envied and detested by those less wealthy than himself. But soon a high official passed by, carried in a sedan chair, accompanied by attendants, and escorted by soldiers beating gongs. Everyone, no matter how wealthy, had to bow low before the procession. "How powerful that official is!" he thought. "I wish that I could be a high official!"

Then he became the high official, carried everywhere in his embroidered sedan chair, feared and hated by the people all around, who had to bow down before him as he passed. It was a hot summer day, and the official felt very uncomfortable in the sticky sedan chair. He looked up at the sun. It shone proudly in the sky, unaffected by his presence. "How powerful the sun is!" he thought. "I wish that I could be the sun!"

Then he became the sun, shining fiercely down on everyone, scorching the fields, cursed by the farmers and laborers. But a huge black cloud moved between him and the earth, so that his light could no

longer shine on everything below. "How powerful that storm cloud is!" he thought. "I wish that I could be a cloud!"

            Then he became the cloud, flooding the fields and villages, shouted at by everyone. But soon he found that he was being pushed away by some great force, and realized that it was the wind. "How powerful it is!" he thought. "I wish that I could be the wind!"

Then he became the wind, blowing tiles off the roofs of houses, uprooting trees, hated and feared

by all below him. But after a while, he ran up against something that would not move, no matter how forcefully he blew against it - a huge, towering stone. "How powerful that stone is!" he thought. I wish that I could be a stone!"

Then he became the stone, more powerful than anything else on earth. But as he stood there, he heard the sound of a hammer pounding a chisel into the solid rock, and felt himself being changed. "What could be more powerful than I, the stone?" he thought. He looked down and saw far below him the figure of a stonecutter.

Formarea memoriei nu necesită conștientizare

 Marc Alain Züst, Simon Ruch, Roland Wiest, and Katharina Henke. Implicit Vocabulary Learning during Sleep Is Bound to Slow-Wave Peaks. Current Biology, 2019

Iată un studiu care pune sub semnul întrebării asumpțiile anterioare conform cărora învățarea unor informații sofisticate nu ar fi posibilă în timpul somnului profund. Rezultatele studiului ne schimbă percepția despre somn ca o stare mentală încapsulată în care suntem detașați de mediul fizic și deschide perspectiva spre studierea modului în care somnul profund ar putea fi utilizat pentru achiziția de noi informații și care ar fi consecințele unor astfel de proceduri.

Pentru cei care sunt curioși să afle mai multe despre acest subiect accesați link-ul: https://www.sciencedaily.com/releases/2019/01/190131113837.htm

The Tao of Pooh and the Te of Piglet- Benjamin Hoff

O cărticică ce îți înmoaie sufletul spunând lucruri atât de profunde într-un fel copilăresc ce mă face să mă întreb dacă noi, încurcându-ne în îmbârligăturile așa zis sofisticate ale minții nu ne-am rătăcit cumva și rătăcindu-ne ne-am îndepărtat tocmai de ceea ce dă sens vieții.
Iacătă o bucățică (un cântec de-al lui Pooh) în care ne explică de ce drumul spre încrederea în sine și autonomie începe prin a recunoaște cine suntem, cu ce materie primă lucrăm și ce funcționează cel mai bine pentru noi:

"How would you explain it, Pooh?"

"With a song," he said. "A little something I

just made up."

"Go ahead."

"Certainly . . . (cough)."

How can you get very far,

If you don't know Who You Are?

How can you do what you ought,

If you don't know What You've Got?

And if you don't know Which To Do

Of all the things in front of you,

Then what you'll have when you are through

Is just a mess without a clue

Of all the best that can come true

If you know What and Which and Who.

Shefali Tsabary- The Awakened Family- Myth#7 Parents Need to Be in Control

Shefali Tsabary crede că în nici o altă relație nu suntem atât de investiți ca în relația cu propriul copil. Și, în ciuda faptului că acesta este atributul prețios al rolului de părinte, aceasta creează un adevărat teren minat, iar una din cele mai importante capcane la care ar trebui să luăm aminte este idea că părintele controlează copilul.

Probabil că unul din cele mai dificile lucruri pe care trebuie să le facă un părinte este să renunțe la fantezia că el/ea ”creează” ceea ce devine copilul.

Responsabilitatea pe care o are părintele, spune Shefali Tsabary, se limitează la a-i asigura securitatea și starea de bine și este o mare greșeală să ne atașăm de convingerea că deținem controlul asupra a ceea ce sunt intrinsec copiii.

”Singurele lucruri asupra cărora avem control în calitate de părinți sunt propriile sentimente și reacții, precum și  atmosfera pe care o creăm în casă. Problema este că nu prea știm cum să ne controlăm pe noi înșine sau atmosfera pe care o creăm acasă, ceea ce ne împinge în direcția controlării copiilor în schimb.

Copiii noștri vin la noi cu propria lor amprentă unică. Asta înseamnă că vin cu propriul temperament și mod de a se relaționa cu lumea. Unii vin plini de energie, în timp ce alții sunt calmi și tăcuți. Unii vin cu temeri și colici, în timp ce alții au un traseu lin. Nu avem prerogativele să păstrăm doar ce ne place la copiii noștri și să eliminăm ceea ce nu ne place.”

Copiii sunt ceea ce sunt, spune Shefali Tsabary. Doar atunci când acceptăm asta legat de copiii noștri vom fi capabili să ne acordăm cu ei  (attune) și să le satisfacem nevoile emoționale.

A ne asuma reponsabilitatea pentru lucrurile asupra cărora avem control înseamnă să ne adresăm întrebări de tipul:

Mediul pe care-l creez acasă generează armonie sau dizarmonie?

Ce anume din ceea ce fac sau nu fac facilitează anumite comportamente ale copilului?

Nu ne putem controla copiii. Putem doar crea condițiile în care ei să crească. În obsesia noastră de a-i transforma în produsul parentingului noastru, suntem orbi legat de faptul că  ei au venit pe lume pentru a păși pe propriul drum. Nu avem dreptul să dictăm modul în care copiii noștri își exprimă umanitatea. Avem doar privilegiul de a le arăta cât este de important să fie autentici și să-și trăiască viața în conformitate cu valorile lor.

Renunțarea la control este probabil cea mai dificilă sarcină spirituală cu care sunt confruntați părinții.

Copiii simt automat acceptarea noastră sau lipsa ei. Atunci când au sentimentul că îi acceptăm pot să elibereze energia consumată pentru a se proteja de criticile noastre pentru a o utiliza pentru creștere și expansiune. Atunci când înțelegem care este puterea rolului nostru de mentori spirituali pentru copii, onorăm spiritul ce pulsează în ei și tânjește să se actualizeze.

Shefali Tsabary- The Awakened Family- Myth #6 Parenting Is About Raising a Happy Child

Deși părinții se străduiesc să crească copii care vor avea succes în viață, dorința tuturor este ca ei să fie fericiți. Din păcate se știe că a căuta cu lumânarea fericirea este calea sigură spre nefericire.

Shefali Tsabary ne atrage din start atenția asupra faptului că ideea conform căreia ”copilul meu merită să fie fericit” izvorăște dintr-o viziune asupra momentului prezent ca imperfect, ca având neajunsuri, adică o viziune ancorată în lipsă, în care ne focalizăm pe ceea ce nu este în loc să observăm abundența pe care Universul ne-o oferă.

Dacă fericirea noastră depinde de suișurile și coborâșurile călătoriei noastre prin viață, vom fi mereu la mâna nenumăratelor variabile asupra cărora nu avem decât puțin sau chiar niciun control.

Unii părinți înțeleg prin parenting conștient să le facă pe plac întru totul copiilor satisfăcându-le toate dorințele astfel încât aceștia să fie mulțumiți și să nu simtă niciun disconfort. Acest tip de parenting este și el bazat pe frică și își are rădăcinile în inconștiență.

Părintele conștient nu se teme să producă disconfort copilului, dacă asta are nevoie să simtă pentru a crește sau să îi spună ”nu”, dacă asta servește binelui superior al copilului. Parentingul conștient nu înseamnă să alegem calea cea mai ușoară pentru părinte sau pentru copil, ci calea care va facilita creșterea. Reperul va fi astfel întotdeauna dacă ceea ce facem îl ajută pe copil să se dezvolte și să devină mai rezilient, mai aproape de împlinirea sinelui său.

Viața este impredictibilă, prin urmare e nevoie să renunțăm la asumpțiile conform cărora ar trebui să simțim doar plăcere și confort. Cât de atașați suntem (încă) de această asumpție putem verifica ori de câte ori socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Observați-vă intensitatea reacțiilor, aceasta este măsura în care încă mai credem că totul ar trebui să meargă conform planului. Ca și când noi am fi la cârma Universului!

Una din problemele legate de fericire este că noi echivalăm în mintea noastră fericirea cu rezultatul, nu cu procesul. Această natură condiționată a relației noastre cu viața este motivul pentru care nu putem ajunge la sursa interioară a fericirii pe care o avem oricând la îndemână.

Dar ce înseamnă fericirea?

Mulți dintre noi nici nu știu cum arată. De obicei ne imaginăm că înseamnă lipsa durerii, confortul. Și deși nu avem nici o garanție în acest sens îi orientăm pe copii spre succes, ca o modalitate de a-i inocula împotriva suferinței.

Adevărul este că nu avem cum evita suferința. Ne așteaptă la fiecare colț...

Doar dacă separăm interiorul de exterior putem realiza faptul că interiorul se poate adapta, poate chiar înflori în ciuda exteriorului. Atunci când reușim să facem asta, atunci ființa noastră interioară privește provocările vieții cu vigoare în loc să le privească ca o victimă, cu valoare în loc să le privească cu frică.

Nu vom putea opri valurile, dar putem învăța să facem surf. Poate că arta de a trăi o viață plină de sens constă în a îmbrățișa atât vârfurile, cât și prăpăstiile. Dacă am aborda viața astfel și i-am învăța și pe copii să facă asta nu am mai căuta fericirea știind că procesul de a ne angaja în orice ne oferă viața conține în sine cea mai mare împlinire. Doar atunci când noi, în calitate de părinți, îmbrățișăm complet durerea ca o poartă spre transformare le permitem copiilor să exploreze propria lor relație cu ea.

A ne implica în viață ”așa cum este”- a fi versus a face

Copiii știu în mod inerent să se implice în viață așa cum este aceasta. Copiii au acces la bucuria de a trăi indiferent de circumstanțe. Acest lucru este posibil pentru că ei acceptă ”viața așa cum este” într-un mod pe care noi l-am dat uitării.

Dar ce înseamnă să accepți ”viața așa cum este”?

Copiii simt ce e de simțit după care merg mai departe, Dacă plâng, plâng, dacă râd, râd, nu creează scenarii despre cât de fericiți sau nefericiți sunt în situația respectivă. Această abilitate de a fi flexibili în dansul vieții lipsește multor adulți, spune Shefali Tsabary.

Adulții rămân blocați în tipare vechi, incapabili să exprime modalități creative de a se adapta și a oferi răspunsuri conștiente și nu reacții ancorate în trecut. De teama de a renunța la ceea ce cunoaștem, ne agățăm de iluzia că avem control asupra vieții, iar atunci când viața și în special copiii noștri, ne pun sub semnul întrebării această iluzie, nu suntem capabili să facem față și slobozim această neajutorare asupra copiilor prin intermediul furiei și anxietății.

Dacă am putea îmbrățișa viața așa cum este, în loc să ne focalizăm pe cât de bine sau de rău ne face să arătăm în fața altora sau să ne simțim, am putea să ne obișnuim încet, încet cu impredictibilitatea ei și să facem asta cu mai multă grație.

Atunci când îi învățăm pe copii să caute în exterior ceva care să-i facă să se simtă mai puternici- o anumită notă, o anumită realizare etc- le transmitem mesajul că rezultatul este mai important decât procesul. Ajung astfel să creadă că viața lor are sens doar atunci când realizează ceva, nu și atunci când sunt ei înșiși în fiecare moment.

Este trist că în loc să-i învățăm pe copii să intre în contact cu propria reziliență astfel încât să transceandă experiențele dureroase, ne descărcăm fricile noastre asupra lor și îi învățăm să evite durerea cu orice preț.

Când acești copii ajung să trăiască sentimente neplăcute, situația este interpretată atât de copil cât și de adult ca ”ceva ce nu a mers bine”și o întreagă dramă se pune în scenă având drept actori frica și disperarea. Și toate acestea deoarece nici copiii, nici adulții nu realizează că viața este pur și simplu și că tot ceea ce este nevoie să facă pentru a trăi o viață cu sens este să se angajeze total în experiență, știind că are în interior reziliența de a face față la orice i-ar aduce în cale viața.

Ideea de a mula după așteptările celorlalți pentru a fi acceptați în anumite grupuri și durerea asociată respingerii trebuie ponderate prin stabilirea unor limite clare în fața celor care se comportă nepăsător cu noi sau chiar lipsit de respect. Mulți adulți au probleme în a face asta pentru că și ei atunci când au fost copii au fost împinși să socializeze fără a li se da instrumentele care-i vor ajuta să dezvolte relații sănătoase cu ceilalți.

Când vine vorba despre fericire, avem de învățat de la copii, nu invers. Aceștia sunt maeștri în a întrupa fericirea. Lăsați-i să se joace afară și vor găsi delicii în cele mai simple lucruri. Din păcate după câțiva ani pierdem această capacitate, dar dacă avem deschiderea necesară o putem reînvăța de la ei.

Pentru că nu sunt încă contaminați de cultură, copiii nu așteaptă să se îmbogățească, să ajungă la o anumită greutate sau într-un anumit grup social pentru a putea fi fericiți. Netulburați de sentimente de vinovăție față de trecut sau de scenarii catastrofice legate de viitor, trăiesc complet viața așa cum este, fără a simți nevoia să eticheteze sau să judece experiențele. Abandonarea aceasta în realitate le permite copiilor să fie liberi, să exploreze și să fie aventuroși. Pentru a cultiva aceste calități este nevoie să le permitem copiilor să facă ceea ce știu să facă cel mai bine, adică să fie pur și simplu ei înșiși. Când ne dăm la o parte, ei își dezvoltă în mod natural dorința de a-și manifesta visele, fără să-i tot cicălim noi legat de ce ar trebui să facă.

Shefali Tsabary- The Awakened Family- Myth #5 A Good Parent Is a Loving One

Acest capitol din cartea lui Shefali Tsabary ne confruntă cu o întrebare la care deși credem că știm răspunsul îndemnul meu este să mai cugetăm: What is love?/Ce este iubirea?

 Artist: Zebru

(Când am citit întrebarea asta ”What is love?” mi-au venit automat în minte versurile unei melodii a lui Haddaway: „Baby don’t hurt me, don’t hurt me, no more...” probabil nu degeaba...)

Luați-vă încă de pe acum câteva momente pentru a găsi propriul răspuns la această întrebare și doar apoi continuați să citiți.

***

Iubirea este în mod clar elementul ce leagă oamenii, spune autoarea, și dacă nu s-a întâmplat ceva care să denatureze acest sentiment în noi, iubirea va caracteriza relația noastră cu copiii noștri. Deși nu este întotdeauna lipsită de egoism, iubirea învinge orice bariere, motiv pentru care copiii evocă în părinți o loialitate feroce și o disponibilitate de a se sacrifica pentru ei.

În ciuda iubirii părinților pentru copii, modul în care părinții se comportă cu aceștia este în multe cazuri orice altceva decât iubitor. Ce fac părinții de (prea) multe ori? Se plâng de ceea ce fac copiii, îi corectează, îi critică, sunt furioși pe ei etc. În consecință, copiii trăiesc permanent cu teama (dacă nu groaza) că și-au dezamăgit din nou părinții. Teamă care se asociază mai devreme sau mai târziu cu ranchiuna.

Acesta este motivul, spune Shefali Tsabary, pentru care copiii vorbesc cu oricine altcineva despre cum se simt, în loc să o facă cu părinții. Iar părinții privesc cu stupoare cum propriii copii se îndepărtează de ei și le devin străini, când tot ceea ce au făcut (în mintea lor) este să-i iubească.

***

Încă o întrebare bună: De ce oare uneori îi urâm tocmai pe cei pe care spunem că îi iubim cel mai mult?

Mai luați-vă o pauză de meditație pentru a găsi propriul răspuns.

***

Mă gândeam că azi vă servesc mesajul în porții mici, probabil tocmai pentru că vreau să mă asigur că-l degustați și digerați cum trebuie J

Răspunsul lui Shefali Tsabary este următorul: „It’s because while love is an admired sentiment, it tends to be contaminated by the ego with its neediness, which is what breeds the fear that causes us to be controlling and possessive. This inevitable distorsion of love occurs because of our attachment to those we have this feeling toward. Out attachment to them creates a symbiosis, whereby instead of relating to them just as they are, we now relate to them based on how they make us feel.”
”Este pentru că în timp ce iubirea este un sentiment admirat, tinde să fie contaminată de ego cu lipsurile lui, ceea ce naște frica ce ne determină să fim controlatori și posesivi. Distorsiunea inevitabilă a iubirii apare din cauza atașamentului pe care-l avem față de cei pentru care avem acest sentiment. Atașamentul față de ei creează o simbioză în care în loc să ne raportăm la ei așa cum sunt , ne raportăm la ei pe baza a cum ne fac să ne simțim.”

Și, în mod special când vine vorba de copii, dar nu numai, pentru că ne temem pentru ei, încercăm să-i controlăm. Dar ca să fim sinceri ceea ce încercăm să controlăm de fapt este propria noastră frică.

Iar incapacitatea noastră de a ne extrage (pe noi înșine) din viețile lor creează tot felul de proiecții care contaminează capacitatea noastră de a-i crește în așa fel încât să fie ceea ce sunt de fapt.

***

O altă întrebare și mai provocatoare: Is love enough? Este iubirea de ajuns?

Din nou, câteva momente de reflecție.

***

Shefali Tsabary consideră că este un mit ideea că dacă ne iubim copiii suficient de mult vom fi capabili să le oferim ceea ce au nevoie. Doar pentru ne iubim copiii (dar aici puteți pune orice alt cuvânt), asta nu înseamnă că știm cum să fim prezenți cu ei, acordați la lumea lor interioară și capabili să-i ajutăm să realizeze ceea ce sunt. Nu însemnă nicidecum că știm cum să ne gestionăm anxietatea, să ne stăpânim reactivitatea sau să ne accesăm rațiunea și obiectivitatea suficient de mult pentru a-i putea ajuta pe ei.

Copiii au nevoie de părinți care să poată manifesta un mod de a fi acordat față de ei, bine-organizați, părinți care pot rămâne consecvenți în abordare, capabili să rămână calmi în fața furtunilor emoționale. Copiii au nevoie să simtă că nevoile lor profunde emoționale și psihologice, nu doar cele fizice, sunt satisfăcute cu bucurie și grație.

Pentru a fi un astfel de părinte trebuie să recunoaștem că avem nevoie de un întreg set de abilități, din care iubirea este doar una. Acest lucru înseamnă că noi ca persoane este nevoie să evoluăm la un nivel la care lumea noastră interioară este liniștită, sentimentul sinelui nostru este intact și capacitatea de conștientizare este activă.

***

Uneori iubirea pe care o dăm nu este simțită ca iubire de cel care o primește.

Înțelegerea acestei diferențe este esențială spune Shefali Tsabary pentru parentingul conștient.

Majoritatea copiilor simt că sunt aici pentru a atinge standardele impuse de părinți, cu speranța că în schimb vor primi iubirea acestora.

Iubirea fără conștientizare se transformă rapid în ”neediness” și absorbție în sine.

***

Urmează un potențial ”aha moment” (moment de revelație), așa că ”brace yourselves” (țineți-vă tari sau stați jos dacă anticipați că o să vi se taie picioarele J):

Sentimentul pe care-l numim iubire este ceea ce simțim față de noi înșine când suntem cu celălalt. Are de-a face de fapt cu faptul că celălalt ne face sau nu să simțim că suntem ”lovable” (demni de a fi iubiți) și  ”worthy” (valoroși). Prin urmare, acest tip de iubire este foarte condiționată.

Aici e capcana cea mare. Deghizată ca iubire pentru celălalt, iubirea noastră este în fond iubire de sine.

Majoritatea intrăm în relații căutând acea senzație ce ar putea fi numită ”a te simți bine”. Îi iubim pe cei ce trezesc asta în noi și îi disprețuim pe cei care nu fac asta. Iubirea pentru un altul este nevoie să înceapă cu iubirea de sine. Până când nu ne vom iubi pe noi înșine, fiecare relație, chiar și cea cu propriii copii, va fi condiționată, forțată și în ultimă instanță nesatisfăcătoare pentru că se bazează pe ceea ce avem nevoie de la celălalt.

Copiii nu au nevoie de nimic altceva de la noi decât să simtă că au permisiunea de a exprima cine sunt în fiecare moment. Asta nu înseamnă să fim indulgenți cu ei fără discernământ. Înseamnă să creăm condițiile în care să-și exprime întregul sine. Când le oferim această libertate, ceea ce trăiesc este un spațiu vast, nelimitat pentru a se descoperi pe sine și a înflori. Atunci vor simți iubirea noastră ca iubire, nu ca și control născut din frică. Alți părinți, pentru că sunt incapabili să spună ”nu”, se dau peste cap pentru copii și nu-i lasă să simtă niciun pic de discomfort. Incapabili să simtă orice frustrare, acești copii ajung la dependențe pentru a se ”anestezia” și a evita senzațiile neplăcute.

Este datoria sacră a părintelui de a fi atent la semnalele pe care ni le transmit copiii, pentru a deveni conștient de frica ce contaminează afecțiunea noastră pentru ei. Atunci când vom fi capabli să-i îmbrățișăm pe copii cu toată inima așa cum sunt, ne vom putea conecta cu ei la cel mai profund nivel.

***

Iubirea, după Shefali Tsabary, este abilitatea de a-l vedea, accepta și onora în mod deplin pe celălalt așa cum este. A iubi conștient pe cineva înseamnă să avem capacitatea de a ieși din noi înșine și a ne conecta în mod consecvent cu celălalt. Înseamnă să nu-i cerem celuilalt să ne iubească și el/ea și să nu stabilim condiții pentru cum ar trebui să ne iubească, dacă alege să facă asta. Cu alte cuvinte, sentimentele noastre nu ar trebui să aibă vreun amestec în asta.

La prima vedere ar putea părea că această definiție propune abnegarea sinelui. Nicidecum, răspunde Shefali Tsabary. Această definiție ne cere să ne onorăm pe noi înșine suficient de mult încât să ne simțim împliniți în noi înșine și să-l eliberăm pe celălalt de povara de a contribui la împlinirea noastră.

A ne iubi conștient pe noi înșine înseamnă să fim în mod constant în comuniune cu lumina noastră interioară, în timp ce manifestăm multă compasiune pentru părțile noastre mai întunecate, pe care le îngrijim constant astfel încât să nu ne mai simțim permanent răniți și în căutarea altora care să ne vindece rănile. Dezvoltarea capacității noastre de a ne aprecia propria umanitate (cu plusurile și lipsurile ei) se va translata în capacitatea de a aprecia umanitatea altora.

***

Partea aceasta este doar pentru cei care sunt pregătiți să facă un salt spre un alt nivel de percepție a lumii. Vă puteți opri aici, oricum aveți multe de digerat deja, mai bine să nu provocăm indigestii J)))).

Iubirea și frica nu pot coexista.

The Awakened Family- Myth #4 Good Parents Are Naturals

Shefali Tsabary consideră că este naiv să presupunem, doar pentru că a fi părinte este legat de aspectul nostru biologic și că este o parte firească a vieții, că suntem natural echipați cu tot ce avem nevoie pentru a fi părinți.

Eu, una, am spus mereu că ar trebui să facem niște cursuri și să trecem un examen serios înainte ca societatea să ne permită să devenim părinți. Pentru lucruri mult mai simple cum ar fi condusul mașinii suntem obligați să facem asta. În schimb ceva atât de important cum este meseria de părinte e la liber, pentru oricine. Chiar și în cazul celor care teoretic știu ce ar trebui să facă/ să nu facă, de la teorie la practică e o cale lungă.

Dar parentingul nu se limitează doar la cunoștințe pe care le poți învăța. Parentingul de calitate se bazează pe niște abilități cum ar fi maturitatea emoțională la care mulți dintre noi, în ciuda performanțelor academice sau profesionale, suntem restanți.

Contrar părerilor unora părinții nu știu instinctiv ce să spună, ce să facă și cum să se raporteze la propriii copii, iar parentingul în sine nu este ceva ușor, distractiv și recompensant.

Cred, alături de Shefali Tsabary că ideea de parenting a fost foarte mult romanțată. Femeile se gândesc să facă un copil în care își pun speranța împlinirii tuturor năzuințelor pe care ele însele nu au reușit să le împlinească până atunci. Grea misiune pentru bietul copil, if you asked me. Tații visează la toate lucrurile pe care le vor face cu copiii și cât de mândri vor fi de ei într-o bună zi.

Se vorbește mai puțin de cât de solicitantă și provocatoare poate fi misiunea de a crește un copil. Mai ales că este aproape sigur că acel copil nu va fi așa cum ne-am imaginat noi că va fi. Copilul pe care-l vom avea s-ar putea să aibă un temperament foarte diferit de al nostru, să fie foarte diferit de cum am fost noi când eram copii. S-ar putea să nu reușim să ne conectăm ușor cu el/ea sau chiar să-l/o înțelegem.

Când discrepanța realitatea-imaginație este prea mare, avem senzația că se prăbușește lumea pe noi. Abia când suntem copleșiți de greutățile parentingului realizăm cât de nepregătiți suntem pentru suișurile și coborâșurile aferente despre care nu ne-a avertizat nimeni.

Confruntați cu șocul schimbărilor pe care trebuie să le facem pentru a ne adapta s-ar putea să ne simțim devastați, iar cu cât ni se mai spulberă câte un vis pe care-l aveam legat de copil, ego-ul nostru primește lovitură după lovitură.

Shefali Tsabary vorbește chiar despre așteptările și propria ei experiență afirmând cu candoare: ”Singura mamă ce am fost pregătită să fiu era mama din fanteziile mele. Nu am știut cum să fiu mama copilului din fața mea.”

            Multe mame ascund sentimentele de inadecvare pe care le resimt și faptul că realizează că sunt nepotrivite pentru această responsabilitate intimidantă. Ar fi mult mai util dacă părinții și-ar lua inima în dinți și ar vorbi deschis despre dificultățile cu care se confruntă, lăsând la o parte anxietatea că nu sunt părinți suficient de buni.

            Un lucru este cert: parentingul nu e ceva natural, instinctinv, ce vine de la sine. Nu e ceva ce vom ști pur și simplu să facem pentru că ne e scris în gene. Parentingul este o abilitate care ne ia uneori ani de zile pentru a o dobândi. Ca și alte abilități, presupune un angajament profund de a practica zilnic, consecvent niște lucruri.

În loc să perpetuăm convingerea eronată că parentingul e o a doua natură pentru oameni, am face mai bine să recunoaștem că seamănă mai mult cu aterizarea într-o altă lume străină unde nimeni nu vorbește limba noastră și că pentru a ne conecta cu copilul vom trece prin multe furtuni emoționale și nu va fi așa ceva instantaneu, ci ne va lua timp, stăruință și că pe alocuri ne va veni să ne zmulgem părul din cap și să fugim cât vedem cu ochii.

Copiii nu vin pe lume ca să ne facă să ne simțim bine legat de noi înșine, ci, de multe ori vor face exact contrariul.

Să nu mai vorbim de faptul că atunci când apare un al doilea sau al treilea copil nu ne putem baza în mod necesar pe ceea ce am învățat crescându-l pe primul, deoarece ceea ce a funcționat în cazul acestuia s-ar putea să nu dea aceleași rezultate cu următorii. Nici nu putem avea vreo siguranță că ar putea funcționa ceea ce a funcționat cu noi când am fost noi copii.

Doar atunci când vom fi dispuși să acceptăm cu brațele deschise procesul de dezvățare și reînvățare pe care-l presupune parentingul vom putea să ne creștem copiii în maniera unică pe care aceștia o merită.

The Awakend Family- Myth#3 There are Good Children and Bad Children

În acest capitol Shefali Tsabary ne atrage atenția la faptul că societatea consideră ”buni” copiii pe care nu-i auzi, care stau în banca lor și nu dau bătăi de cap adulților. Acei copii obedienți, studioși și ascultători. Nu putem să nu observăm că noi măsurăm ”bunătatea” copiilor utilizând criteriul: cât de bine se potrivesc în viața noastră. Nu ne plac copiii care ne pun la încercare convingerile adânc implantate. Ne plac copiii ”buni” pentru că ne permit să simțim că deținem controlul.

La polul opus îi considerăm ”răi” pe copiii hiperactivi, gălăgioși, care nu se supun cu ușurință regulilor noastre, adică acei copii care nu ne satisfac agenda și care tulbură ordinea pe care am instaurat-o.

Am ajuns să considerăm dezvoltarea normală a copiilor care se exprimă adesea în rezistență, tantrum-uri sau chiar opoziție o incoveniență, ceva de care ne este rușine.

Recurgem la etichete de tipul: ”leneș”, ”timid”, ”obraznic” care nu decurg neapărat din comportamentul copilului, ci mai mult din cum ne face pe noi asta să ne simțim, etichete care împovărează copilul a cărui sine încă nici nu s-a consolidat. Unii adulți își amintesc după ani și ani etichetele care li s-au pus când erau copii și care încă au capacitatea de a le produce foarte multă rușine.

Majoritatea dintre noi am fost crescuți cu un tipar de rușine și insecuritate motiv pentru care etichetele pe care ni le pun ceilalți și criticile lor au o capacitate mare de a ne afecta. Etichetele pe care le pun ceilalți copilului nu-l afectează doar pe acesta. Atunci când învățătoarea sau un profesor etichetează copilul ca fiind ”necooperant” și acest lucru este comunicat părinților cu solicitarea de a remedia acest aspect, părinții se simt presați să ”repare” copilul. Mai mult decât atât este posibil chiar să li se sugereze să se adreseze unui specialist.

Este adevărat că mulți copii au nevoie să învețe anumite abilități/ competențe însă de multe ori copiii sunt etichetați ”bun”/ ”rău” în baza unor caracteristici ce țin de temperamentul lor, care este un aspect ce nu se modifică prea mult ținând de modul în care funcționează sistemul nostru nervos. Desigur părinții informați despre firea năbădăioasă a copilului s-ar putea să se confrunte cu propriile amintiri din școală când și ei au fost admonestați pentru felul lor de-a fi, că doar așchia nu sare departe de trunchi.

Toți părinții suferă din cauza dorinței de a fi aprobați de societate, în special de profesorii copilului. Când aceștia fac observații critice legate de copil, părinții se simt ei înșiși atacați, le e rușine că nu se descurcă prea bine în rolul de părinți și sunt furioși pe copil că nu e în trendul cerut. Această presiune din exterior le va afecta din păcate capacitatea de a se conecta cu copilul așa cum este acesta cu adevărat și de a-l ajuta să-și dezvolte abilitățile care-i vor facilita expirmarea autentică a sinelui.

Un copil care are o voință puternică, este încăpățânat și opozant ne forțează să ne evaluăm propriile convingeri. Desigur este mult mai ușor să etichetăm copilul decât să ne chestionăm convingerile. Când copiii ne fac să ne confruntăm cu noi înșine îi trimitem la time-out și îi punem pe scaunul rușinii (și dacă l-am botezat ”scaunul de liniștire” tot aia e).

În mod ironic mulți dintre acești copii nici nu sunt atât de încăpățânați sau sfidători. De fapt au o tărie a spiritului care se ciocnește cu a noastră. De cele mai multe ori problema este că fiind închistați în ego-ul nostru, noi suntem cei care nu vrem să cedăm când suntem provocați pe drept. Deoarece cultura a atribuit puterea în relația părinte-copil părintelui așa-zis atoatecunoscător, copilul este cel care este etichetat și pedepsit.

            Temperamentul multor copii îi face să nu se supună cu atâta ușurință voinței părintelui. Acești copii au un impuls inerent de a-ți susține punctul de vedere și a-și determina viața, iar părinții nu prea sunt pregătiți pentru asta. Când îi etichetăm ca fiind ”răi” cresc cu convingerea că ei sunt problema și simt multă rușine și nesiguranță cu privire la ceea ce sunt.

            Copiii care testează limitele, încalcă regulile, cauzează dezordine se simt într-un fel sau altul neauziți, simt că nevoile lor nu sunt satisfăcute. Atunci când părinții învață să interpreteze aceste comportamente ca un strigăt care cere o conectare mai profundă, vor fi capabili să iasă din rolul de disciplinator și să devină mai abili în a observa cum propriul mod de abordare a situațiilor facilitează acest tip de conflicte, să valideze sentimentele copilului și să-l ajute să le dea o voce schimbând astfel complet dinamica interacțiunii părinte-copil.

Standarde duble

Dacă ne uităm cu toții în viețile noastre vom constata (cu stupoare sper) că le cerem copiilor mai mult decât cerem de la noi înșine de fapt. Când copiii greșesc ne repezim să-i numim în toate felurile. Când nu fac ce le spunem, îi pedepsim. Când uită să-și facă tema sau își uită un caiet acasă ne comportăm de parcă ar fi sfârșitul lumii. Dar când noi uităm lucruri importante, ne pierdem cheile, nu reușim să terminăm un proiect la termen, aplicăm aceleași standarde și în ceea ce ne privește? Am accepta ca partenerul sau prietenii să spună despre noi că suntem ”răi” sau că suntem ”varză” pentru că am uitat să cumpărăm pâine?

Dacă suntem cu adevărat onești trebuie să recunoaștem că și noi adulții facem greșeli destule și luăm decizii proaste de multe ori. Când copiii greșesc, însă, ni se activează butoanele de panică. Iar asta se întâmplă doar pentru că se trezește frica noastră că ei vor eșua în viață care ne face să ne comportăm nu doar irațional, ci și foarte nedrept.

Când copilul manifestă un ”comportament problemă” întrebările pe care este nevoie să și le pună un părinte sunt de tipul:

”Ce pot să schimb în mediul de acasă pentru ca fiul/fiica mea să nu mai fie atât de neatent/ă?”

”Cum pot eu să manifest mai multă liniște în viața de zi cu zi pentru ca fiul/fiica mea să se poată concentra mai bine?”

În finalul acestui capitol Shefali Tsabary ne invită ca în loc să ne focalizăm pe etichete și pe măsura în care am suspus sau nu copilul, cum ne face copilul să ne simțim ce-ar fi să ne focalizăm pe lucrurile care contează de fapt cum ar fi:

S-a exprimat copil meu liber?

Și-a ascultat vocea interioară?

S-a focalizat pe propriile nevoi și a găsit căi de a și le satisface?

A avut curajul de a face greșeli și a găsi căi de a le corecta?

S-a simțit în siguranță să spună adevărul fără a-i fi rușine sau frică?

Și-a urmat ceea ce-i spunea inima fără ca eu sau alții să intervenim?

Când ne comutăm atenția de la aparențele externe la exprimarea autentică a sinelui, în loc să ne ocupăm cu pedepsirea comportamentului copilului suntem atenți la emoțiile din spatele comportamentului, având siguranța că atunci când emoțiile sunt recunoscute și exprimate, comportamentul se va ajusta de la sine.

Power of Self-Acceptance

”When you accept yourself with your unique quirks, irrational fears, and all the things you think are unlovable, you actually become quite lovable. The willingness to show the whole complexity of who you are—the dark and the bright—creates an access point to your heart. People will be drawn to it. They won't necessarily be conscious to why they feel so good in your presence; they’ll just know that they love who they are when they’re around you, because when you give yourself permission to be vulnerable, you give them permission to do the same.”

Source:https://www.mindbodygreen.com/articles/how-to-make-people-fall-in-love-with-you-in-three-simple-steps

The Awakened Family- Myth #2 A Successful Child is Ahead of the Curve

Vorbind despre nevoile copilului Shefali Tsabary ne atrage atenția că ne-am îndepărtat de nevoile reale ale copilului și am adoptat orbește niște standarde artificiale inventate de societate:

”Excessively supervised and overly trained, our children have become the subject of rigorous pursuit by an army of parents and teachers who are zealous about eradicating the wondrous aimlessness of childhood. Adult notions of order, organization, and optimization supersede the child’s  natural way of learning and developing.”

”Supravegheați excesiv și supra instruiți, copiii noștri au devenit subiectul eforturilor unei armate de părinți și profesori care acționează zelos pentru a eradica minunata lipsă de scopuri a copilăriei. Noțiunile adulte de ordine, organizare și optimizare înlocuiesc modul natural al copilului de a învăța și a se dezvolta.”

În momentul în care parentingul este mai puțin despre copil și experiența acestuia privind copilăria și mai mult despre ideea părintelui despre ce ar trebui să fie copilăria, am deraiat de la ceea ce este cu adevărat creșterea copiilor.

Desigur că părinții simt o presiune pe ei ca propriii copii să ajungă bine. Acest lucru nu este ceva nou. Ce s-a schimbat în zilele noastre este că părinții nu se mai mulțumesc cu ”bine”. Copiii lor trebuie să exceleze, trebuie să ajungă ceva cu care să se poată mândri în fața familiei și prietenilor sau pe Facebook. Copiii au ajuns niște trofee.

”The pressure to produce a prodigy child is so contageous we are all drowning in it. Parents are anxious, teachers are stressed and children move further and further away from their authentic nature.”

”Presiunea de a produce un copil minune a atât de contagioasă încât ne înecăm cu toți în ea. Părinții sunt anxioși, profesorii sunt stresați, iar copiii se îndepărtează din ce în ce mai mult de natura lor autentică.”

Presiunea pe care o punem pe copii pentru a avea succes este doar agenda ego-ului nostru care vrea validare pentru noi ca părinți și un trofeu pentru noi părinții pe care să-l vadă toată lumea. Nu e de mirare că avem tot mai mulți copii diagnosticați cu tulburări anxioase, ADHD sau tulburare opoziționistă.

Mulți părinți sunt seduși de ideea că valoarea copilului stă doar în performanța acestuia. Doar că această abordare îl transformă pe copil într-un cal de curse pe care părintele pariază mereu. Iar unul din domeniile în care această viziune se regăsește cel mai pregnant este în domeniul academic, cu consecințe dramatice uneori. Copiii nu mai vor să meargă la școală, dezvoltă simptome fizice pentru a evita școala când știu că urmează un test sau că vor fi ascultați, întreaga lor identitate este definită de note, iar o notă mai slabă decât bine și foarte bine este o catastrofă și înseamnă sfîrșitul lumii.

”How sad that our children learn to define themselves with superficial identities, not realizing that they don’t need to borrow an identity at all because they already have one of their very own.”

”Cât este de trist că copiii noștri învață să se definească pe ei înșiși prin identități superficiale, nerealizând că nu au nevoie să împrumute o identitate pentru că au deja una care este a lor.”

Shefaly Tsabary ne vorbește despre cuvântul ”potențial” ca o sabie cu două tăișuri. Am înțeles-o atât de bine pentru că mi-am amintit de un elev de-al meu căruia mulți profesori, inclusiv eu pe atunci, i-au spus că ”are potențial”, că poate mai mult (implicând cumva că motivul pentru care nu reușește este pentru că e leneș, nu pune osul, nu pentru că nu l-ar duce capul sau n-ar putea dacă ar vrea).

”Toată lumea îmi spune asta!” mi-a replicat furios, dar în privirile lui am văzut altceva... ceva ce mi-a comunicat un alt mesaj: ”nimeni nu mă vede așa cum sunt acum, unde sunt acum...”. Elevul acesta m-a învățat că a-l privi ca ”potențial” este în ultimă instanță o gravă formă de invalidare. Noi nu-l vedeam deloc unde era în acel moment, cine era atunci, în clipa aceea în care nimic nu părea să meargă în viața lui, în care totul era greu, în care era mereu pus la colț și criticat că nu e ceva ce noi toți păream că vedem în el, dar care nu era realitatea lui.

Shefaly Tsabary spune același lucru: a-l trata pe celălalt ca potențial îi comunică mesajul că ”nu valorezi nimic încă” sau ”te pot aprecia doar dacă devi acel potențial pe care-l văd în tine.” Cu alte cuvinte, ceea ce ești acum nu e ceea ce poți fi sau ce ar trebui să fii.

Nu se argumentează aici împotriva ideii că toată lumea poate face progrese dacă dorește, ci se subliniază faptul că acest set mental al părintelui subminează exprimarea spontană a copilului în momentul prezent.

Care e soluția?

Shefaly Tsabary vorbește despre rădăcina cuvântului ”potențial”, potență/ putere care nu este ceva din viitor, ci ceva ce posedăm deja și care ne poate propulsa spre un viitor mai bune. Orice va veni ulterior este bazat pe ceva ce este deja din abundență în copil, nu ceva ce trebuie să inoculăm: vigoare, capacitate, energie, putere. Copiii posedă vitalitate din abundență aici și acum. Așa că dacă dorim să accentuăm potențialul copilului ceea ce avem de făcut este să ne focalizăm pe puterile inerente pe care copilul le deține deja aici și acum, nu pe gândirea magică despre ce ar putea deveni cândva.

Copiii nu dețin doar o singură calitate, ci sunt mereu și în mod fluid capabili de multiple expresii de sine atât obișnuite, cât și spreciale. Ar trebui să le permitem să se exprime liberi fără a-i presa să ne facă pe plac. Copiii nu au nici o problemă în a fi obișnuiți. Senzația noastră de lipsă este cea care ne face să avem nevoie ca ei să fie etichetați ca extraordinari. Ei nu au această nevoie, ego-ul nostru dorește asta. Când putem ”îmbrățișa” (embrace, cuvânt greu de tradus cu ceva corespundent în română... pentru mine semnifică o acceptare completă) prezentul ca potent și plin de capacități, nu avem nevoie să ne proiectăm în viitor.

Shefaly Tsabary ne propune o reorganizare a priorităților referitoare la dezvoltarea copilului în calitate de părinți ce implică o schimbare de perspectivă. Imaginați-vă o mână în care fiecare deget reprezintă un aspect important al dezvoltării: realizările externe (note, rezultate la concursuri etc)- degetul mic. Celelalte 4 degete se referă la conexiunea cu: sinele, familia, comunitatea, un scop.

Când facem un pas înapoi în raport cu așteptările noastre pentru copii și avem răbdare să așteptăm ca ființa lor interioară să iasă la iveală le oferim un dar inestimabil: conștientizarea sinelui. (self-awareness). Aceasta le va permite să se accepte exact așa cum sunt. Încrezători în ceea ce descoperă că sunt, vor prelua hățurile a ceea ce doresc să facă cu viața lor. Pentru că se raportează la propriile repere în fiecare situație, se bucură de faptul că deciziile le aparțin. Astfel, nu mai este nevoie să-i admonestăm cu biciul sau să-i momim cu zăhărelul sperând că frica sau plăcerea îi va determina să interiorizeze ce e bine și ce e rău. Iar disciplinarea copiilor își va recăpăta semnificația originală, aceea de a ghida cu înțelepciune, spre deosebire de ce a ajuns să însemne; un set de tehnici și strategii de control.

Schimbarea perspectivei de la controlul exterior la controlul interior le va permite să-și gândească alegerile în locul unei abordări care-i forțează de fapt să se supună voinței adultului. Faptul că adultul este suporterul hotărât al copilului întărește conexiunea adult-copil și îl ajută să-și dezvolte încrederea în valoarea personală, ceea ce îi hrănește creativitatea, inițiativa și sentimentul puterii și competenței.