The Tao of Pooh and the Te of Piglet- Benjamin Hoff

O cărticică ce îți înmoaie sufletul spunând lucruri atât de profunde într-un fel copilăresc ce mă face să mă întreb dacă noi, încurcându-ne în îmbârligăturile așa zis sofisticate ale minții nu ne-am rătăcit cumva și rătăcindu-ne ne-am îndepărtat tocmai de ceea ce dă sens vieții.
Iacătă o bucățică (un cântec de-al lui Pooh) în care ne explică de ce drumul spre încrederea în sine și autonomie începe prin a recunoaște cine suntem, cu ce materie primă lucrăm și ce funcționează cel mai bine pentru noi:

"How would you explain it, Pooh?"

"With a song," he said. "A little something I

just made up."

"Go ahead."

"Certainly . . . (cough)."

How can you get very far,

If you don't know Who You Are?

How can you do what you ought,

If you don't know What You've Got?

And if you don't know Which To Do

Of all the things in front of you,

Then what you'll have when you are through

Is just a mess without a clue

Of all the best that can come true

If you know What and Which and Who.

Shefali Tsabary- The Awakened Family- Myth#7 Parents Need to Be in Control

Shefali Tsabary crede că în nici o altă relație nu suntem atât de investiți ca în relația cu propriul copil. Și, în ciuda faptului că acesta este atributul prețios al rolului de părinte, aceasta creează un adevărat teren minat, iar una din cele mai importante capcane la care ar trebui să luăm aminte este idea că părintele controlează copilul.

Probabil că unul din cele mai dificile lucruri pe care trebuie să le facă un părinte este să renunțe la fantezia că el/ea ”creează” ceea ce devine copilul.

Responsabilitatea pe care o are părintele, spune Shefali Tsabary, se limitează la a-i asigura securitatea și starea de bine și este o mare greșeală să ne atașăm de convingerea că deținem controlul asupra a ceea ce sunt intrinsec copiii.

”Singurele lucruri asupra cărora avem control în calitate de părinți sunt propriile sentimente și reacții, precum și  atmosfera pe care o creăm în casă. Problema este că nu prea știm cum să ne controlăm pe noi înșine sau atmosfera pe care o creăm acasă, ceea ce ne împinge în direcția controlării copiilor în schimb.

Copiii noștri vin la noi cu propria lor amprentă unică. Asta înseamnă că vin cu propriul temperament și mod de a se relaționa cu lumea. Unii vin plini de energie, în timp ce alții sunt calmi și tăcuți. Unii vin cu temeri și colici, în timp ce alții au un traseu lin. Nu avem prerogativele să păstrăm doar ce ne place la copiii noștri și să eliminăm ceea ce nu ne place.”

Copiii sunt ceea ce sunt, spune Shefali Tsabary. Doar atunci când acceptăm asta legat de copiii noștri vom fi capabili să ne acordăm cu ei  (attune) și să le satisfacem nevoile emoționale.

A ne asuma reponsabilitatea pentru lucrurile asupra cărora avem control înseamnă să ne adresăm întrebări de tipul:

Mediul pe care-l creez acasă generează armonie sau dizarmonie?

Ce anume din ceea ce fac sau nu fac facilitează anumite comportamente ale copilului?

Nu ne putem controla copiii. Putem doar crea condițiile în care ei să crească. În obsesia noastră de a-i transforma în produsul parentingului noastru, suntem orbi legat de faptul că  ei au venit pe lume pentru a păși pe propriul drum. Nu avem dreptul să dictăm modul în care copiii noștri își exprimă umanitatea. Avem doar privilegiul de a le arăta cât este de important să fie autentici și să-și trăiască viața în conformitate cu valorile lor.

Renunțarea la control este probabil cea mai dificilă sarcină spirituală cu care sunt confruntați părinții.

Copiii simt automat acceptarea noastră sau lipsa ei. Atunci când au sentimentul că îi acceptăm pot să elibereze energia consumată pentru a se proteja de criticile noastre pentru a o utiliza pentru creștere și expansiune. Atunci când înțelegem care este puterea rolului nostru de mentori spirituali pentru copii, onorăm spiritul ce pulsează în ei și tânjește să se actualizeze.

Shefali Tsabary- The Awakened Family- Myth #6 Parenting Is About Raising a Happy Child

Deși părinții se străduiesc să crească copii care vor avea succes în viață, dorința tuturor este ca ei să fie fericiți. Din păcate se știe că a căuta cu lumânarea fericirea este calea sigură spre nefericire.

Shefali Tsabary ne atrage din start atenția asupra faptului că ideea conform căreia ”copilul meu merită să fie fericit” izvorăște dintr-o viziune asupra momentului prezent ca imperfect, ca având neajunsuri, adică o viziune ancorată în lipsă, în care ne focalizăm pe ceea ce nu este în loc să observăm abundența pe care Universul ne-o oferă.

Dacă fericirea noastră depinde de suișurile și coborâșurile călătoriei noastre prin viață, vom fi mereu la mâna nenumăratelor variabile asupra cărora nu avem decât puțin sau chiar niciun control.

Unii părinți înțeleg prin parenting conștient să le facă pe plac întru totul copiilor satisfăcându-le toate dorințele astfel încât aceștia să fie mulțumiți și să nu simtă niciun disconfort. Acest tip de parenting este și el bazat pe frică și își are rădăcinile în inconștiență.

Părintele conștient nu se teme să producă disconfort copilului, dacă asta are nevoie să simtă pentru a crește sau să îi spună ”nu”, dacă asta servește binelui superior al copilului. Parentingul conștient nu înseamnă să alegem calea cea mai ușoară pentru părinte sau pentru copil, ci calea care va facilita creșterea. Reperul va fi astfel întotdeauna dacă ceea ce facem îl ajută pe copil să se dezvolte și să devină mai rezilient, mai aproape de împlinirea sinelui său.

Viața este impredictibilă, prin urmare e nevoie să renunțăm la asumpțiile conform cărora ar trebui să simțim doar plăcere și confort. Cât de atașați suntem (încă) de această asumpție putem verifica ori de câte ori socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Observați-vă intensitatea reacțiilor, aceasta este măsura în care încă mai credem că totul ar trebui să meargă conform planului. Ca și când noi am fi la cârma Universului!

Una din problemele legate de fericire este că noi echivalăm în mintea noastră fericirea cu rezultatul, nu cu procesul. Această natură condiționată a relației noastre cu viața este motivul pentru care nu putem ajunge la sursa interioară a fericirii pe care o avem oricând la îndemână.

Dar ce înseamnă fericirea?

Mulți dintre noi nici nu știu cum arată. De obicei ne imaginăm că înseamnă lipsa durerii, confortul. Și deși nu avem nici o garanție în acest sens îi orientăm pe copii spre succes, ca o modalitate de a-i inocula împotriva suferinței.

Adevărul este că nu avem cum evita suferința. Ne așteaptă la fiecare colț...

Doar dacă separăm interiorul de exterior putem realiza faptul că interiorul se poate adapta, poate chiar înflori în ciuda exteriorului. Atunci când reușim să facem asta, atunci ființa noastră interioară privește provocările vieții cu vigoare în loc să le privească ca o victimă, cu valoare în loc să le privească cu frică.

Nu vom putea opri valurile, dar putem învăța să facem surf. Poate că arta de a trăi o viață plină de sens constă în a îmbrățișa atât vârfurile, cât și prăpăstiile. Dacă am aborda viața astfel și i-am învăța și pe copii să facă asta nu am mai căuta fericirea știind că procesul de a ne angaja în orice ne oferă viața conține în sine cea mai mare împlinire. Doar atunci când noi, în calitate de părinți, îmbrățișăm complet durerea ca o poartă spre transformare le permitem copiilor să exploreze propria lor relație cu ea.

A ne implica în viață ”așa cum este”- a fi versus a face

Copiii știu în mod inerent să se implice în viață așa cum este aceasta. Copiii au acces la bucuria de a trăi indiferent de circumstanțe. Acest lucru este posibil pentru că ei acceptă ”viața așa cum este” într-un mod pe care noi l-am dat uitării.

Dar ce înseamnă să accepți ”viața așa cum este”?

Copiii simt ce e de simțit după care merg mai departe, Dacă plâng, plâng, dacă râd, râd, nu creează scenarii despre cât de fericiți sau nefericiți sunt în situația respectivă. Această abilitate de a fi flexibili în dansul vieții lipsește multor adulți, spune Shefali Tsabary.

Adulții rămân blocați în tipare vechi, incapabili să exprime modalități creative de a se adapta și a oferi răspunsuri conștiente și nu reacții ancorate în trecut. De teama de a renunța la ceea ce cunoaștem, ne agățăm de iluzia că avem control asupra vieții, iar atunci când viața și în special copiii noștri, ne pun sub semnul întrebării această iluzie, nu suntem capabili să facem față și slobozim această neajutorare asupra copiilor prin intermediul furiei și anxietății.

Dacă am putea îmbrățișa viața așa cum este, în loc să ne focalizăm pe cât de bine sau de rău ne face să arătăm în fața altora sau să ne simțim, am putea să ne obișnuim încet, încet cu impredictibilitatea ei și să facem asta cu mai multă grație.

Atunci când îi învățăm pe copii să caute în exterior ceva care să-i facă să se simtă mai puternici- o anumită notă, o anumită realizare etc- le transmitem mesajul că rezultatul este mai important decât procesul. Ajung astfel să creadă că viața lor are sens doar atunci când realizează ceva, nu și atunci când sunt ei înșiși în fiecare moment.

Este trist că în loc să-i învățăm pe copii să intre în contact cu propria reziliență astfel încât să transceandă experiențele dureroase, ne descărcăm fricile noastre asupra lor și îi învățăm să evite durerea cu orice preț.

Când acești copii ajung să trăiască sentimente neplăcute, situația este interpretată atât de copil cât și de adult ca ”ceva ce nu a mers bine”și o întreagă dramă se pune în scenă având drept actori frica și disperarea. Și toate acestea deoarece nici copiii, nici adulții nu realizează că viața este pur și simplu și că tot ceea ce este nevoie să facă pentru a trăi o viață cu sens este să se angajeze total în experiență, știind că are în interior reziliența de a face față la orice i-ar aduce în cale viața.

Ideea de a mula după așteptările celorlalți pentru a fi acceptați în anumite grupuri și durerea asociată respingerii trebuie ponderate prin stabilirea unor limite clare în fața celor care se comportă nepăsător cu noi sau chiar lipsit de respect. Mulți adulți au probleme în a face asta pentru că și ei atunci când au fost copii au fost împinși să socializeze fără a li se da instrumentele care-i vor ajuta să dezvolte relații sănătoase cu ceilalți.

Când vine vorba despre fericire, avem de învățat de la copii, nu invers. Aceștia sunt maeștri în a întrupa fericirea. Lăsați-i să se joace afară și vor găsi delicii în cele mai simple lucruri. Din păcate după câțiva ani pierdem această capacitate, dar dacă avem deschiderea necesară o putem reînvăța de la ei.

Pentru că nu sunt încă contaminați de cultură, copiii nu așteaptă să se îmbogățească, să ajungă la o anumită greutate sau într-un anumit grup social pentru a putea fi fericiți. Netulburați de sentimente de vinovăție față de trecut sau de scenarii catastrofice legate de viitor, trăiesc complet viața așa cum este, fără a simți nevoia să eticheteze sau să judece experiențele. Abandonarea aceasta în realitate le permite copiilor să fie liberi, să exploreze și să fie aventuroși. Pentru a cultiva aceste calități este nevoie să le permitem copiilor să facă ceea ce știu să facă cel mai bine, adică să fie pur și simplu ei înșiși. Când ne dăm la o parte, ei își dezvoltă în mod natural dorința de a-și manifesta visele, fără să-i tot cicălim noi legat de ce ar trebui să facă.

Shefali Tsabary- The Awakened Family- Myth #5 A Good Parent Is a Loving One

Acest capitol din cartea lui Shefali Tsabary ne confruntă cu o întrebare la care deși credem că știm răspunsul îndemnul meu este să mai cugetăm: What is love?/Ce este iubirea?

 Artist: Zebru

(Când am citit întrebarea asta ”What is love?” mi-au venit automat în minte versurile unei melodii a lui Haddaway: „Baby don’t hurt me, don’t hurt me, no more...” probabil nu degeaba...)

Luați-vă încă de pe acum câteva momente pentru a găsi propriul răspuns la această întrebare și doar apoi continuați să citiți.

***

Iubirea este în mod clar elementul ce leagă oamenii, spune autoarea, și dacă nu s-a întâmplat ceva care să denatureze acest sentiment în noi, iubirea va caracteriza relația noastră cu copiii noștri. Deși nu este întotdeauna lipsită de egoism, iubirea învinge orice bariere, motiv pentru care copiii evocă în părinți o loialitate feroce și o disponibilitate de a se sacrifica pentru ei.

În ciuda iubirii părinților pentru copii, modul în care părinții se comportă cu aceștia este în multe cazuri orice altceva decât iubitor. Ce fac părinții de (prea) multe ori? Se plâng de ceea ce fac copiii, îi corectează, îi critică, sunt furioși pe ei etc. În consecință, copiii trăiesc permanent cu teama (dacă nu groaza) că și-au dezamăgit din nou părinții. Teamă care se asociază mai devreme sau mai târziu cu ranchiuna.

Acesta este motivul, spune Shefali Tsabary, pentru care copiii vorbesc cu oricine altcineva despre cum se simt, în loc să o facă cu părinții. Iar părinții privesc cu stupoare cum propriii copii se îndepărtează de ei și le devin străini, când tot ceea ce au făcut (în mintea lor) este să-i iubească.

***

Încă o întrebare bună: De ce oare uneori îi urâm tocmai pe cei pe care spunem că îi iubim cel mai mult?

Mai luați-vă o pauză de meditație pentru a găsi propriul răspuns.

***

Mă gândeam că azi vă servesc mesajul în porții mici, probabil tocmai pentru că vreau să mă asigur că-l degustați și digerați cum trebuie J

Răspunsul lui Shefali Tsabary este următorul: „It’s because while love is an admired sentiment, it tends to be contaminated by the ego with its neediness, which is what breeds the fear that causes us to be controlling and possessive. This inevitable distorsion of love occurs because of our attachment to those we have this feeling toward. Out attachment to them creates a symbiosis, whereby instead of relating to them just as they are, we now relate to them based on how they make us feel.”
”Este pentru că în timp ce iubirea este un sentiment admirat, tinde să fie contaminată de ego cu lipsurile lui, ceea ce naște frica ce ne determină să fim controlatori și posesivi. Distorsiunea inevitabilă a iubirii apare din cauza atașamentului pe care-l avem față de cei pentru care avem acest sentiment. Atașamentul față de ei creează o simbioză în care în loc să ne raportăm la ei așa cum sunt , ne raportăm la ei pe baza a cum ne fac să ne simțim.”

Și, în mod special când vine vorba de copii, dar nu numai, pentru că ne temem pentru ei, încercăm să-i controlăm. Dar ca să fim sinceri ceea ce încercăm să controlăm de fapt este propria noastră frică.

Iar incapacitatea noastră de a ne extrage (pe noi înșine) din viețile lor creează tot felul de proiecții care contaminează capacitatea noastră de a-i crește în așa fel încât să fie ceea ce sunt de fapt.

***

O altă întrebare și mai provocatoare: Is love enough? Este iubirea de ajuns?

Din nou, câteva momente de reflecție.

***

Shefali Tsabary consideră că este un mit ideea că dacă ne iubim copiii suficient de mult vom fi capabili să le oferim ceea ce au nevoie. Doar pentru ne iubim copiii (dar aici puteți pune orice alt cuvânt), asta nu înseamnă că știm cum să fim prezenți cu ei, acordați la lumea lor interioară și capabili să-i ajutăm să realizeze ceea ce sunt. Nu însemnă nicidecum că știm cum să ne gestionăm anxietatea, să ne stăpânim reactivitatea sau să ne accesăm rațiunea și obiectivitatea suficient de mult pentru a-i putea ajuta pe ei.

Copiii au nevoie de părinți care să poată manifesta un mod de a fi acordat față de ei, bine-organizați, părinți care pot rămâne consecvenți în abordare, capabili să rămână calmi în fața furtunilor emoționale. Copiii au nevoie să simtă că nevoile lor profunde emoționale și psihologice, nu doar cele fizice, sunt satisfăcute cu bucurie și grație.

Pentru a fi un astfel de părinte trebuie să recunoaștem că avem nevoie de un întreg set de abilități, din care iubirea este doar una. Acest lucru înseamnă că noi ca persoane este nevoie să evoluăm la un nivel la care lumea noastră interioară este liniștită, sentimentul sinelui nostru este intact și capacitatea de conștientizare este activă.

***

Uneori iubirea pe care o dăm nu este simțită ca iubire de cel care o primește.

Înțelegerea acestei diferențe este esențială spune Shefali Tsabary pentru parentingul conștient.

Majoritatea copiilor simt că sunt aici pentru a atinge standardele impuse de părinți, cu speranța că în schimb vor primi iubirea acestora.

Iubirea fără conștientizare se transformă rapid în ”neediness” și absorbție în sine.

***

Urmează un potențial ”aha moment” (moment de revelație), așa că ”brace yourselves” (țineți-vă tari sau stați jos dacă anticipați că o să vi se taie picioarele J):

Sentimentul pe care-l numim iubire este ceea ce simțim față de noi înșine când suntem cu celălalt. Are de-a face de fapt cu faptul că celălalt ne face sau nu să simțim că suntem ”lovable” (demni de a fi iubiți) și  ”worthy” (valoroși). Prin urmare, acest tip de iubire este foarte condiționată.

Aici e capcana cea mare. Deghizată ca iubire pentru celălalt, iubirea noastră este în fond iubire de sine.

Majoritatea intrăm în relații căutând acea senzație ce ar putea fi numită ”a te simți bine”. Îi iubim pe cei ce trezesc asta în noi și îi disprețuim pe cei care nu fac asta. Iubirea pentru un altul este nevoie să înceapă cu iubirea de sine. Până când nu ne vom iubi pe noi înșine, fiecare relație, chiar și cea cu propriii copii, va fi condiționată, forțată și în ultimă instanță nesatisfăcătoare pentru că se bazează pe ceea ce avem nevoie de la celălalt.

Copiii nu au nevoie de nimic altceva de la noi decât să simtă că au permisiunea de a exprima cine sunt în fiecare moment. Asta nu înseamnă să fim indulgenți cu ei fără discernământ. Înseamnă să creăm condițiile în care să-și exprime întregul sine. Când le oferim această libertate, ceea ce trăiesc este un spațiu vast, nelimitat pentru a se descoperi pe sine și a înflori. Atunci vor simți iubirea noastră ca iubire, nu ca și control născut din frică. Alți părinți, pentru că sunt incapabili să spună ”nu”, se dau peste cap pentru copii și nu-i lasă să simtă niciun pic de discomfort. Incapabili să simtă orice frustrare, acești copii ajung la dependențe pentru a se ”anestezia” și a evita senzațiile neplăcute.

Este datoria sacră a părintelui de a fi atent la semnalele pe care ni le transmit copiii, pentru a deveni conștient de frica ce contaminează afecțiunea noastră pentru ei. Atunci când vom fi capabli să-i îmbrățișăm pe copii cu toată inima așa cum sunt, ne vom putea conecta cu ei la cel mai profund nivel.

***

Iubirea, după Shefali Tsabary, este abilitatea de a-l vedea, accepta și onora în mod deplin pe celălalt așa cum este. A iubi conștient pe cineva înseamnă să avem capacitatea de a ieși din noi înșine și a ne conecta în mod consecvent cu celălalt. Înseamnă să nu-i cerem celuilalt să ne iubească și el/ea și să nu stabilim condiții pentru cum ar trebui să ne iubească, dacă alege să facă asta. Cu alte cuvinte, sentimentele noastre nu ar trebui să aibă vreun amestec în asta.

La prima vedere ar putea părea că această definiție propune abnegarea sinelui. Nicidecum, răspunde Shefali Tsabary. Această definiție ne cere să ne onorăm pe noi înșine suficient de mult încât să ne simțim împliniți în noi înșine și să-l eliberăm pe celălalt de povara de a contribui la împlinirea noastră.

A ne iubi conștient pe noi înșine înseamnă să fim în mod constant în comuniune cu lumina noastră interioară, în timp ce manifestăm multă compasiune pentru părțile noastre mai întunecate, pe care le îngrijim constant astfel încât să nu ne mai simțim permanent răniți și în căutarea altora care să ne vindece rănile. Dezvoltarea capacității noastre de a ne aprecia propria umanitate (cu plusurile și lipsurile ei) se va translata în capacitatea de a aprecia umanitatea altora.

***

Partea aceasta este doar pentru cei care sunt pregătiți să facă un salt spre un alt nivel de percepție a lumii. Vă puteți opri aici, oricum aveți multe de digerat deja, mai bine să nu provocăm indigestii J)))).

Iubirea și frica nu pot coexista.

The Awakened Family- Myth #4 Good Parents Are Naturals

Shefali Tsabary consideră că este naiv să presupunem, doar pentru că a fi părinte este legat de aspectul nostru biologic și că este o parte firească a vieții, că suntem natural echipați cu tot ce avem nevoie pentru a fi părinți.

Eu, una, am spus mereu că ar trebui să facem niște cursuri și să trecem un examen serios înainte ca societatea să ne permită să devenim părinți. Pentru lucruri mult mai simple cum ar fi condusul mașinii suntem obligați să facem asta. În schimb ceva atât de important cum este meseria de părinte e la liber, pentru oricine. Chiar și în cazul celor care teoretic știu ce ar trebui să facă/ să nu facă, de la teorie la practică e o cale lungă.

Dar parentingul nu se limitează doar la cunoștințe pe care le poți învăța. Parentingul de calitate se bazează pe niște abilități cum ar fi maturitatea emoțională la care mulți dintre noi, în ciuda performanțelor academice sau profesionale, suntem restanți.

Contrar părerilor unora părinții nu știu instinctiv ce să spună, ce să facă și cum să se raporteze la propriii copii, iar parentingul în sine nu este ceva ușor, distractiv și recompensant.

Cred, alături de Shefali Tsabary că ideea de parenting a fost foarte mult romanțată. Femeile se gândesc să facă un copil în care își pun speranța împlinirii tuturor năzuințelor pe care ele însele nu au reușit să le împlinească până atunci. Grea misiune pentru bietul copil, if you asked me. Tații visează la toate lucrurile pe care le vor face cu copiii și cât de mândri vor fi de ei într-o bună zi.

Se vorbește mai puțin de cât de solicitantă și provocatoare poate fi misiunea de a crește un copil. Mai ales că este aproape sigur că acel copil nu va fi așa cum ne-am imaginat noi că va fi. Copilul pe care-l vom avea s-ar putea să aibă un temperament foarte diferit de al nostru, să fie foarte diferit de cum am fost noi când eram copii. S-ar putea să nu reușim să ne conectăm ușor cu el/ea sau chiar să-l/o înțelegem.

Când discrepanța realitatea-imaginație este prea mare, avem senzația că se prăbușește lumea pe noi. Abia când suntem copleșiți de greutățile parentingului realizăm cât de nepregătiți suntem pentru suișurile și coborâșurile aferente despre care nu ne-a avertizat nimeni.

Confruntați cu șocul schimbărilor pe care trebuie să le facem pentru a ne adapta s-ar putea să ne simțim devastați, iar cu cât ni se mai spulberă câte un vis pe care-l aveam legat de copil, ego-ul nostru primește lovitură după lovitură.

Shefali Tsabary vorbește chiar despre așteptările și propria ei experiență afirmând cu candoare: ”Singura mamă ce am fost pregătită să fiu era mama din fanteziile mele. Nu am știut cum să fiu mama copilului din fața mea.”

            Multe mame ascund sentimentele de inadecvare pe care le resimt și faptul că realizează că sunt nepotrivite pentru această responsabilitate intimidantă. Ar fi mult mai util dacă părinții și-ar lua inima în dinți și ar vorbi deschis despre dificultățile cu care se confruntă, lăsând la o parte anxietatea că nu sunt părinți suficient de buni.

            Un lucru este cert: parentingul nu e ceva natural, instinctinv, ce vine de la sine. Nu e ceva ce vom ști pur și simplu să facem pentru că ne e scris în gene. Parentingul este o abilitate care ne ia uneori ani de zile pentru a o dobândi. Ca și alte abilități, presupune un angajament profund de a practica zilnic, consecvent niște lucruri.

În loc să perpetuăm convingerea eronată că parentingul e o a doua natură pentru oameni, am face mai bine să recunoaștem că seamănă mai mult cu aterizarea într-o altă lume străină unde nimeni nu vorbește limba noastră și că pentru a ne conecta cu copilul vom trece prin multe furtuni emoționale și nu va fi așa ceva instantaneu, ci ne va lua timp, stăruință și că pe alocuri ne va veni să ne zmulgem părul din cap și să fugim cât vedem cu ochii.

Copiii nu vin pe lume ca să ne facă să ne simțim bine legat de noi înșine, ci, de multe ori vor face exact contrariul.

Să nu mai vorbim de faptul că atunci când apare un al doilea sau al treilea copil nu ne putem baza în mod necesar pe ceea ce am învățat crescându-l pe primul, deoarece ceea ce a funcționat în cazul acestuia s-ar putea să nu dea aceleași rezultate cu următorii. Nici nu putem avea vreo siguranță că ar putea funcționa ceea ce a funcționat cu noi când am fost noi copii.

Doar atunci când vom fi dispuși să acceptăm cu brațele deschise procesul de dezvățare și reînvățare pe care-l presupune parentingul vom putea să ne creștem copiii în maniera unică pe care aceștia o merită.

The Awakend Family- Myth#3 There are Good Children and Bad Children

În acest capitol Shefali Tsabary ne atrage atenția la faptul că societatea consideră ”buni” copiii pe care nu-i auzi, care stau în banca lor și nu dau bătăi de cap adulților. Acei copii obedienți, studioși și ascultători. Nu putem să nu observăm că noi măsurăm ”bunătatea” copiilor utilizând criteriul: cât de bine se potrivesc în viața noastră. Nu ne plac copiii care ne pun la încercare convingerile adânc implantate. Ne plac copiii ”buni” pentru că ne permit să simțim că deținem controlul.

La polul opus îi considerăm ”răi” pe copiii hiperactivi, gălăgioși, care nu se supun cu ușurință regulilor noastre, adică acei copii care nu ne satisfac agenda și care tulbură ordinea pe care am instaurat-o.

Am ajuns să considerăm dezvoltarea normală a copiilor care se exprimă adesea în rezistență, tantrum-uri sau chiar opoziție o incoveniență, ceva de care ne este rușine.

Recurgem la etichete de tipul: ”leneș”, ”timid”, ”obraznic” care nu decurg neapărat din comportamentul copilului, ci mai mult din cum ne face pe noi asta să ne simțim, etichete care împovărează copilul a cărui sine încă nici nu s-a consolidat. Unii adulți își amintesc după ani și ani etichetele care li s-au pus când erau copii și care încă au capacitatea de a le produce foarte multă rușine.

Majoritatea dintre noi am fost crescuți cu un tipar de rușine și insecuritate motiv pentru care etichetele pe care ni le pun ceilalți și criticile lor au o capacitate mare de a ne afecta. Etichetele pe care le pun ceilalți copilului nu-l afectează doar pe acesta. Atunci când învățătoarea sau un profesor etichetează copilul ca fiind ”necooperant” și acest lucru este comunicat părinților cu solicitarea de a remedia acest aspect, părinții se simt presați să ”repare” copilul. Mai mult decât atât este posibil chiar să li se sugereze să se adreseze unui specialist.

Este adevărat că mulți copii au nevoie să învețe anumite abilități/ competențe însă de multe ori copiii sunt etichetați ”bun”/ ”rău” în baza unor caracteristici ce țin de temperamentul lor, care este un aspect ce nu se modifică prea mult ținând de modul în care funcționează sistemul nostru nervos. Desigur părinții informați despre firea năbădăioasă a copilului s-ar putea să se confrunte cu propriile amintiri din școală când și ei au fost admonestați pentru felul lor de-a fi, că doar așchia nu sare departe de trunchi.

Toți părinții suferă din cauza dorinței de a fi aprobați de societate, în special de profesorii copilului. Când aceștia fac observații critice legate de copil, părinții se simt ei înșiși atacați, le e rușine că nu se descurcă prea bine în rolul de părinți și sunt furioși pe copil că nu e în trendul cerut. Această presiune din exterior le va afecta din păcate capacitatea de a se conecta cu copilul așa cum este acesta cu adevărat și de a-l ajuta să-și dezvolte abilitățile care-i vor facilita expirmarea autentică a sinelui.

Un copil care are o voință puternică, este încăpățânat și opozant ne forțează să ne evaluăm propriile convingeri. Desigur este mult mai ușor să etichetăm copilul decât să ne chestionăm convingerile. Când copiii ne fac să ne confruntăm cu noi înșine îi trimitem la time-out și îi punem pe scaunul rușinii (și dacă l-am botezat ”scaunul de liniștire” tot aia e).

În mod ironic mulți dintre acești copii nici nu sunt atât de încăpățânați sau sfidători. De fapt au o tărie a spiritului care se ciocnește cu a noastră. De cele mai multe ori problema este că fiind închistați în ego-ul nostru, noi suntem cei care nu vrem să cedăm când suntem provocați pe drept. Deoarece cultura a atribuit puterea în relația părinte-copil părintelui așa-zis atoatecunoscător, copilul este cel care este etichetat și pedepsit.

            Temperamentul multor copii îi face să nu se supună cu atâta ușurință voinței părintelui. Acești copii au un impuls inerent de a-ți susține punctul de vedere și a-și determina viața, iar părinții nu prea sunt pregătiți pentru asta. Când îi etichetăm ca fiind ”răi” cresc cu convingerea că ei sunt problema și simt multă rușine și nesiguranță cu privire la ceea ce sunt.

            Copiii care testează limitele, încalcă regulile, cauzează dezordine se simt într-un fel sau altul neauziți, simt că nevoile lor nu sunt satisfăcute. Atunci când părinții învață să interpreteze aceste comportamente ca un strigăt care cere o conectare mai profundă, vor fi capabili să iasă din rolul de disciplinator și să devină mai abili în a observa cum propriul mod de abordare a situațiilor facilitează acest tip de conflicte, să valideze sentimentele copilului și să-l ajute să le dea o voce schimbând astfel complet dinamica interacțiunii părinte-copil.

Standarde duble

Dacă ne uităm cu toții în viețile noastre vom constata (cu stupoare sper) că le cerem copiilor mai mult decât cerem de la noi înșine de fapt. Când copiii greșesc ne repezim să-i numim în toate felurile. Când nu fac ce le spunem, îi pedepsim. Când uită să-și facă tema sau își uită un caiet acasă ne comportăm de parcă ar fi sfârșitul lumii. Dar când noi uităm lucruri importante, ne pierdem cheile, nu reușim să terminăm un proiect la termen, aplicăm aceleași standarde și în ceea ce ne privește? Am accepta ca partenerul sau prietenii să spună despre noi că suntem ”răi” sau că suntem ”varză” pentru că am uitat să cumpărăm pâine?

Dacă suntem cu adevărat onești trebuie să recunoaștem că și noi adulții facem greșeli destule și luăm decizii proaste de multe ori. Când copiii greșesc, însă, ni se activează butoanele de panică. Iar asta se întâmplă doar pentru că se trezește frica noastră că ei vor eșua în viață care ne face să ne comportăm nu doar irațional, ci și foarte nedrept.

Când copilul manifestă un ”comportament problemă” întrebările pe care este nevoie să și le pună un părinte sunt de tipul:

”Ce pot să schimb în mediul de acasă pentru ca fiul/fiica mea să nu mai fie atât de neatent/ă?”

”Cum pot eu să manifest mai multă liniște în viața de zi cu zi pentru ca fiul/fiica mea să se poată concentra mai bine?”

În finalul acestui capitol Shefali Tsabary ne invită ca în loc să ne focalizăm pe etichete și pe măsura în care am suspus sau nu copilul, cum ne face copilul să ne simțim ce-ar fi să ne focalizăm pe lucrurile care contează de fapt cum ar fi:

S-a exprimat copil meu liber?

Și-a ascultat vocea interioară?

S-a focalizat pe propriile nevoi și a găsit căi de a și le satisface?

A avut curajul de a face greșeli și a găsi căi de a le corecta?

S-a simțit în siguranță să spună adevărul fără a-i fi rușine sau frică?

Și-a urmat ceea ce-i spunea inima fără ca eu sau alții să intervenim?

Când ne comutăm atenția de la aparențele externe la exprimarea autentică a sinelui, în loc să ne ocupăm cu pedepsirea comportamentului copilului suntem atenți la emoțiile din spatele comportamentului, având siguranța că atunci când emoțiile sunt recunoscute și exprimate, comportamentul se va ajusta de la sine.

Power of Self-Acceptance

”When you accept yourself with your unique quirks, irrational fears, and all the things you think are unlovable, you actually become quite lovable. The willingness to show the whole complexity of who you are—the dark and the bright—creates an access point to your heart. People will be drawn to it. They won't necessarily be conscious to why they feel so good in your presence; they’ll just know that they love who they are when they’re around you, because when you give yourself permission to be vulnerable, you give them permission to do the same.”

Source:https://www.mindbodygreen.com/articles/how-to-make-people-fall-in-love-with-you-in-three-simple-steps

The Awakened Family- Myth #2 A Successful Child is Ahead of the Curve

Vorbind despre nevoile copilului Shefali Tsabary ne atrage atenția că ne-am îndepărtat de nevoile reale ale copilului și am adoptat orbește niște standarde artificiale inventate de societate:

”Excessively supervised and overly trained, our children have become the subject of rigorous pursuit by an army of parents and teachers who are zealous about eradicating the wondrous aimlessness of childhood. Adult notions of order, organization, and optimization supersede the child’s  natural way of learning and developing.”

”Supravegheați excesiv și supra instruiți, copiii noștri au devenit subiectul eforturilor unei armate de părinți și profesori care acționează zelos pentru a eradica minunata lipsă de scopuri a copilăriei. Noțiunile adulte de ordine, organizare și optimizare înlocuiesc modul natural al copilului de a învăța și a se dezvolta.”

În momentul în care parentingul este mai puțin despre copil și experiența acestuia privind copilăria și mai mult despre ideea părintelui despre ce ar trebui să fie copilăria, am deraiat de la ceea ce este cu adevărat creșterea copiilor.

Desigur că părinții simt o presiune pe ei ca propriii copii să ajungă bine. Acest lucru nu este ceva nou. Ce s-a schimbat în zilele noastre este că părinții nu se mai mulțumesc cu ”bine”. Copiii lor trebuie să exceleze, trebuie să ajungă ceva cu care să se poată mândri în fața familiei și prietenilor sau pe Facebook. Copiii au ajuns niște trofee.

”The pressure to produce a prodigy child is so contageous we are all drowning in it. Parents are anxious, teachers are stressed and children move further and further away from their authentic nature.”

”Presiunea de a produce un copil minune a atât de contagioasă încât ne înecăm cu toți în ea. Părinții sunt anxioși, profesorii sunt stresați, iar copiii se îndepărtează din ce în ce mai mult de natura lor autentică.”

Presiunea pe care o punem pe copii pentru a avea succes este doar agenda ego-ului nostru care vrea validare pentru noi ca părinți și un trofeu pentru noi părinții pe care să-l vadă toată lumea. Nu e de mirare că avem tot mai mulți copii diagnosticați cu tulburări anxioase, ADHD sau tulburare opoziționistă.

Mulți părinți sunt seduși de ideea că valoarea copilului stă doar în performanța acestuia. Doar că această abordare îl transformă pe copil într-un cal de curse pe care părintele pariază mereu. Iar unul din domeniile în care această viziune se regăsește cel mai pregnant este în domeniul academic, cu consecințe dramatice uneori. Copiii nu mai vor să meargă la școală, dezvoltă simptome fizice pentru a evita școala când știu că urmează un test sau că vor fi ascultați, întreaga lor identitate este definită de note, iar o notă mai slabă decât bine și foarte bine este o catastrofă și înseamnă sfîrșitul lumii.

”How sad that our children learn to define themselves with superficial identities, not realizing that they don’t need to borrow an identity at all because they already have one of their very own.”

”Cât este de trist că copiii noștri învață să se definească pe ei înșiși prin identități superficiale, nerealizând că nu au nevoie să împrumute o identitate pentru că au deja una care este a lor.”

Shefaly Tsabary ne vorbește despre cuvântul ”potențial” ca o sabie cu două tăișuri. Am înțeles-o atât de bine pentru că mi-am amintit de un elev de-al meu căruia mulți profesori, inclusiv eu pe atunci, i-au spus că ”are potențial”, că poate mai mult (implicând cumva că motivul pentru care nu reușește este pentru că e leneș, nu pune osul, nu pentru că nu l-ar duce capul sau n-ar putea dacă ar vrea).

”Toată lumea îmi spune asta!” mi-a replicat furios, dar în privirile lui am văzut altceva... ceva ce mi-a comunicat un alt mesaj: ”nimeni nu mă vede așa cum sunt acum, unde sunt acum...”. Elevul acesta m-a învățat că a-l privi ca ”potențial” este în ultimă instanță o gravă formă de invalidare. Noi nu-l vedeam deloc unde era în acel moment, cine era atunci, în clipa aceea în care nimic nu părea să meargă în viața lui, în care totul era greu, în care era mereu pus la colț și criticat că nu e ceva ce noi toți păream că vedem în el, dar care nu era realitatea lui.

Shefaly Tsabary spune același lucru: a-l trata pe celălalt ca potențial îi comunică mesajul că ”nu valorezi nimic încă” sau ”te pot aprecia doar dacă devi acel potențial pe care-l văd în tine.” Cu alte cuvinte, ceea ce ești acum nu e ceea ce poți fi sau ce ar trebui să fii.

Nu se argumentează aici împotriva ideii că toată lumea poate face progrese dacă dorește, ci se subliniază faptul că acest set mental al părintelui subminează exprimarea spontană a copilului în momentul prezent.

Care e soluția?

Shefaly Tsabary vorbește despre rădăcina cuvântului ”potențial”, potență/ putere care nu este ceva din viitor, ci ceva ce posedăm deja și care ne poate propulsa spre un viitor mai bune. Orice va veni ulterior este bazat pe ceva ce este deja din abundență în copil, nu ceva ce trebuie să inoculăm: vigoare, capacitate, energie, putere. Copiii posedă vitalitate din abundență aici și acum. Așa că dacă dorim să accentuăm potențialul copilului ceea ce avem de făcut este să ne focalizăm pe puterile inerente pe care copilul le deține deja aici și acum, nu pe gândirea magică despre ce ar putea deveni cândva.

Copiii nu dețin doar o singură calitate, ci sunt mereu și în mod fluid capabili de multiple expresii de sine atât obișnuite, cât și spreciale. Ar trebui să le permitem să se exprime liberi fără a-i presa să ne facă pe plac. Copiii nu au nici o problemă în a fi obișnuiți. Senzația noastră de lipsă este cea care ne face să avem nevoie ca ei să fie etichetați ca extraordinari. Ei nu au această nevoie, ego-ul nostru dorește asta. Când putem ”îmbrățișa” (embrace, cuvânt greu de tradus cu ceva corespundent în română... pentru mine semnifică o acceptare completă) prezentul ca potent și plin de capacități, nu avem nevoie să ne proiectăm în viitor.

Shefaly Tsabary ne propune o reorganizare a priorităților referitoare la dezvoltarea copilului în calitate de părinți ce implică o schimbare de perspectivă. Imaginați-vă o mână în care fiecare deget reprezintă un aspect important al dezvoltării: realizările externe (note, rezultate la concursuri etc)- degetul mic. Celelalte 4 degete se referă la conexiunea cu: sinele, familia, comunitatea, un scop.

Când facem un pas înapoi în raport cu așteptările noastre pentru copii și avem răbdare să așteptăm ca ființa lor interioară să iasă la iveală le oferim un dar inestimabil: conștientizarea sinelui. (self-awareness). Aceasta le va permite să se accepte exact așa cum sunt. Încrezători în ceea ce descoperă că sunt, vor prelua hățurile a ceea ce doresc să facă cu viața lor. Pentru că se raportează la propriile repere în fiecare situație, se bucură de faptul că deciziile le aparțin. Astfel, nu mai este nevoie să-i admonestăm cu biciul sau să-i momim cu zăhărelul sperând că frica sau plăcerea îi va determina să interiorizeze ce e bine și ce e rău. Iar disciplinarea copiilor își va recăpăta semnificația originală, aceea de a ghida cu înțelepciune, spre deosebire de ce a ajuns să însemne; un set de tehnici și strategii de control.

Schimbarea perspectivei de la controlul exterior la controlul interior le va permite să-și gândească alegerile în locul unei abordări care-i forțează de fapt să se supună voinței adultului. Faptul că adultul este suporterul hotărât al copilului întărește conexiunea adult-copil și îl ajută să-și dezvolte încrederea în valoarea personală, ceea ce îi hrănește creativitatea, inițiativa și sentimentul puterii și competenței.

The Awakened Family- Our Parenting Myths #1 Parenting is About the Child

That’s a hard one to swallow I’d say!

Păi cum să nu fie parentingul despre copil??? Dar despre ce altceva ar putea fi? sare mintea condiționată imediat.

Shefali Tsabary relatează cum oamenii sunt șocați la auzul afirmației ei că ”abordarea centrată pe copil este rădăcina dezamăgirilor, îngrijorărilor și a disfuncționalităților din familii.”

Cum așa?

Ideea care stă la baza acestei abordări este că trebuie să ne creștem copiii astfel încât ei să fie excepționali. Un întreg pantheon de ”experți” (autori, psihologi, psihiatrii, educatori, companii care dezvoltă teste, tutori, consultanți, companii farmaceutice, bloggeri etc) se hrănesc din această obsesie a părinților de a crește un copil excepțional.

La workshopurile pe care le conduce autoarea adresează de obicei părinților întrebarea: ”ce obiective aveți pentru copilul dvs.?” Răspunsurile se grupează de obicei în câteva categorii clasice: să fie fericit, să aibă succes. Prin aceste răspunsuri, fără să-și dea seama, părinții pornesc de la premiza sau transmit mesajul că pe undeva copiilor le lipsesc aceste lucruri momentan. Este oare însă așa? Realitatea este complet diferită: Părinții sunt incapabili să vadă că propriul copil are deja aceste lucruri!

Cuvântul obiective în sine poartă greutatea planificării pentru viitor și ”creării” copilăriei ca și când ar fi un proiect cu un rezultat specific. Presiunea pusă pe copil de a ajunge la un anumit rezultat creaază tensiuni care îi împing și pe părinți la reacții disproporționate.

Doar atunci când ne vom putea conecta cu copiii noștri așa cum sunt în prezent, privindu-i ca fiind exact ce e nevoie să fie în acest moment, le vom putea oferi parentingul de care au nevoie. Parentingul conștient este schimbarea de la a potrivi copilul cu fantezia noastră despre el, la a ne potrivi dorințele legate de copil cu ceea este copilul de fapt.

Dar ce e atât de rău în a ne dori să creștem un copil care să exceleze?

Ați observat cât de mulți copii sunt anxioși în zilele noastre?  Sau chiar depresivi? A ajuns o normalitate să ne diagnosticăm și medicamentăm copiii de mici.

Atunci când copiii trebuie să ducă povara de a fi într-un anumit mod pentru a-l mulțumi pe părinte este imposibil să nu fie anxioși. În loc să fie liberi să se dezvolte natural și spontan în conformitate cu sinele lor autentic, investesc eforturi în lupta pentru a primi aprobarea părintelui și a-i câștiga iubirea. Acești copii sunt copleșiți de presiunea de a se mula pe sine pentru a atinge standardele părinților.

”Cum credeți că este să trebuiască să trăiești în permanență conform ideilor altora despre cum trebuie să fii?”

Pe de altă parte și părinții au ajuns să dezvolte anxietăți legate de faptul că ar putea fi ceva în neregulă cu modul în care se dezvoltă copilul social și academic: că e prea timid sau prea leneș sau prea impulsiv sau prea sensibil. Shefali Tsabari numește asta ”tirania lui prea”.

Dacă copilul nu reușește din diverse motive să se conformeze idealului pe care l-a creionat părintele, dezamăgirea acestuia din urmă poate avea efecte dăunătoare asupra copilului. Foarte mulți copii suferă de sentimente de vinovăție sau trăiesc în rușine pentru că nu au reușit să performeze conform așteptărilor părinților recurgând la diverse comportamente pentru a reuși să scape de aceste sentimente negative (sunt neatenți la școală, au izbucniri de furie sau chiar își întorc furia spre ei înșiși recurgând la comportamente de auto-vătămare). Când copiii trăiesc astfel de emoții, ajung să se deconecteze de sine.

O altă întrebare de baraj pe care ne-o adresează autoarea este aceasta: ”Este parentingul un act altruist cu adevărat?”

Mulți părinți trăiesc cu convingerea că ceea ce fac pentru copii este complet altruist motiv pentru care aceștia ar trebui să fie recunoscători.

Destul de puțin din ceea ce fac părinții este altruist de fapt, iar a rămâne la convingerea că ceea ce facem facem doar pentru copii, chiar sacrificându-ne pe noi înșine, ne hrănește un sentiment de îndreptățire care poate fi devastator pentru copil.

Departe de a fi un act altruist aducerea pe lume a unui copil începe cu o doză mare de ego deoarece de multe ori decizia de a avea un copil izvorăște dintr-o dorință de a împlini și umple un gol din noi, problemă ce sperăm că va fi rezolvată cu ajutorul acestei fantezii despre cum va fi să avem o familie și să fim părinți. Societatea nu vede vreo legătură între ego și dorința de a avea o familie/ a deveni părinte. Ba chiar martirizează  părinții seducându-i cu imaginea înnobilării lor prin aducerea pe lume a unui copil. De aici se naște convingerea că posedăm copilul și tot de aici expresii de genul: ”Nu-mi spune mie nimeni ce am voie și ce nu am voie să fac cu copilul meu!” sau una și mai dură pe care sunt destul de convinsă că am auzit-o toți în România: ”Eu te-am făcut, eu te omor!”

Când copilul se revoltă ulterior împotriva tiraniei părintelui, părintele se simte victimizat- ca și când ar fi rănit de copil. Pe deasupra mai are și așteptarea ca societatea să adune cioburile parentingului lui inconștient și să-i repare copilul. Asta-i vizează în special pe profesori și pe psihologi.

Copiii care simt presiunea de a-i proteja pe propriii părinți de dezamăgire își abandonează vocea autentică pentru a le face pe plac. Abandonarea autenticității are implicații masive asupra copiilor care pot fi evitate doar dacă părintele devine conștient de cât de nealtruist și obsedat de îndeplinirea agendei părintelui este de fapt parentingul.

Acest capitol se încheie cu o provocare: Dare to Raise Yourself First! la care vă invit să răspundeți toți.

Shefali Tsabari spune ceva ce n-o să fie pe placul multora și anume, că este nevoie ca părintele să fie ”crescut” mai întâi. Să ne punem, așadar, pe noi sub lupă, nu pe copii. Oare de ce? Pentru că majoritatea dintre noi am fost crescuți cu un grad mare de inconștiență, fapt ce ne-a cauzat multe daune emoționale. De asemenea, pentru că persoana asupra căreia avem control și pe care o putem influența suntem noi înșine. Avariați de propriile probleme și complexe părinții noștri au fost ”misattuned” (dezacordați) față de cine am fost noi când am fost copii. Se nasc astfel adevărate tipare transgeneraționale de invalidare care ne configurează modul în care vedem lumea.

A nu fi văzut așa cum ești generează o foame insațiabilă de validare, aprobare și apartenență. Acest gol interior geme de durere. Când durerea pe care o avem este ignorată sau neobservată, ea crește. Durerea naște și mai multă durere. Inconștiența naște și mai multă inconștiență. Durerea este ca și cum am purta o mască și nu realizăm că masca a devenit ceea ce suntem.

Durerea nu dispare decât atunci când o abordăm direct aducând-o la lumina conștiinței. Doar când realizăm faptul că recreăm tipare din copilărie putem să ne ocupăm de sursa nefericirii actuale.

Când reacționăm la ceea ce face copilul de fapt se reactivează durerea din trecut  pe care am îngropat-o deoarece n-am știut ce să facem cu ea. Iese acum la suprafață în toată splendoarea cu furia unui animal înfometat care nu mai vrea să stea legat în lanțuri. Această durere reziduală ne determină să reacționăm neadecvat fără să ne dăm seama adesea că facem asta.

Reacționăm cel mai puternic în relațiile cele mai apropiate, în special cu copiii, dar și cu partenerii. Parentingul conștient subliniază faptul că copiii acționează ca o oglindă pentru ceea ce nu vedem la noi înșine. Dacă nu luăm în serios ceea ce ne arată despre cât de răniți am fost și că nu ne-am ocupat de asta, îi vom crește astfel încât vor manifesta același comportament imatur ce reflectă durerea nerezolvată. Aceasta este esența călătoriei profunde a parentingului.

În loc să ne focalizăm pe defectele reale sau percepute ale copiilor, adevărata provocare este să preluăm conducerea procesului de transformare, asumându-ne responsabilitatea pentru comportamentul copilului ca o reflexie a propriului nostru comportament. În loc să încercăm să-i reparăm pe ei, ni se cere să ne orientăm spre interior și să identificăm ce anume din psihicul nostru trebuie rezolvat.

Parentingul conștient este o practică, un angajament de zi cu zi. Părintele conștient poate va face tot atâtea greșeli ca și un alt părinte. Diferența constă în faptul că își asumă responsabilitatea pentru ele și își pune întrebarea : ”Ce spun aceste greșeli despre zonele în care este nevoie să cresc și să mă dezvolt eu?”

The Awakened Family #3 The Invisible Triggers of Our Reactivity

Capitolul 3 din cartea lui Shefali Tsabary reprezintă, într-un fel, începutul călătoriei spre o existență conștientă. Ca de obicei autoarea se oprește la o întrebare relevantă pe care i-au adresat-o mulți părinți care au manifestat un interes pentru abordarea pe care o propune:
”Ce ar trebui să conștientizez?”

Răspunsul la această întrebare este întotdeauna: ”începe cu ceea ce se întâmplă în acest moment.” (ceea ce îmi amintește de Jon Kabat-Zinn- tot ce se întâmplă, se întâmplă acum! Chiar dacă ne gândim la trecut sau suntem neliniștiți cu privire la ceva din viitor, o facem în momentul de acum).

Un prim pas important este să începem să ne conștientizăm factorii declanșatori (triggers). Iar un exercițiu simplu prin care putem să facem asta este să facem o listă cu lucrurile care ne supără. 

La aceasta oamenii de obicei purced să listeze lucruri pe care le fac alții (inclusiv propriii copii) care-i deranjează: Exemplu: ”Mă enervez când copilul nu își strânge jucăriile.” Aceste răspunsuri denotă faptul că-i învinovățim pe ceilalți (inclusiv pe copii) pentru reacțiile noastre.

Aici Shefali Tsabary face o afirmație potențial inflamatorie: ”Copiii nu ne declanșează niciodată reacțiile. Factorul declanșator se află întotdeauna în noi, înrădăcinat în trecutul nostru dureros și problemele cu care ne-am luptat în copilărie.”

Problema nu este comportamentul copilului, ci de ce reacționăm așa cum o facem. Dacă nu am avea o sensibilitate interioară, nu am reacționa inconștient la ceva ce face altcineva.

Îmi aduc aminte acum de un vers dintr-o poezie scrisă de Theije Twijnstra, numită ”Zorg dat je Vrij Blijft” (caută să rămâi liber) care sună așa: ”Je kunt de ander alleen aanraken op de plek waar hij al gekwetst was.” Ceea ce înseamnă: ”Nu poți să-l atingi pe celălalt decât în locul unde a fost deja rănit.”

Un părinte conștient privește reacțiile sale la comportamentul copilului ca un semnal de trezire și orientare spre interior. Apoi, în loc să externalizăm ceea ce simțim în baza programelor din trecut asupra copiilor, alegem să ne îmbrățișăm emoțiile și să reflectăm în tăcere la ceea ce trăim. Acest proces de reflecție ne permite să ne decuplăm de la seducția copleșitoare a reacției oarbe, dominată de trecut, pentru a fi complet prezenți la nevoile copilului din fața noastră.

Pentru a ajunge la rădăcinile reacțiilor noastre nu este suficient să rămânem la scuze de genul: ”Am fost obosit/ă.”, ”Am avut o zi grea la muncă.”, ”Nu reușesc să-mi controlez furia.”. E nevoie să devenim conștienți de gândurile, sentimentele, acțiunile noastre, de tot ceea ce aducem în fiecare moment. Conștientizarea înseamnă să utilizăm o lentilă prin care se vede în ambele sensuri: înspre exterior, dar și înspre interior.

Majoritatea oamenilor au fost antrenați să utilizeze doar vederea spre exterior și să se focalizeze pe a face. Cartea de față este un instrument prin care modul ”a face” este infuzat cu grația și înțelepciunea modului ”a fi”. Pentru că în viață avem nevoie de ambele, atât de a face, câr și de a fi, de acțiune, dar și de insight-ul din spatele acțiunii. Doar la confluența acestor două aspecte se naște adevărata conștientizare.

Un alt mare adevăr este că nimeni nu poate face pe altcineva mai conștient decât este.

Parentingul conștient sau viața trăită conștient în general este o experiență trăită pe care o putem descoperi prin intermediul disponibilității, dedicării și curiozității. Este o întreprindere profund personală care nu se face bătând toba în sat, ci mai degrabă în liniște și solitudine. Iar punctul de pornire este mintea sau mai exact convingerile după care ne ghidăm viața.

Și aici este și prima capcană, pentru că nu este deloc ușor să identificăm aceste convingeri, mai ales când ele se suprapun așa de mult peste ceea ce gândește ”toată lumea” așa încât au devenit lucruri pe care nu le mai chestionăm și probabil nu le-am chestionat vreodată.

Un mare salt are loc atunci când realizăm pentru prima dată până în măduva oaselor că noi nu suntem gândurile și convingerile noastre. Una din analogiile care îmi place foarte mult este asta: tu ești cerul, gândurile sunt norii sau tu ești oceanul, gândurile sunt valurile.

Cred că este o epifanie importantă momentul în care cineva realizează că gândurile și convingerile noastre nu sunt decât niște contructe și că trăim viața pe care ego-ul nostru și-a imaginat-o pentru noi.

Prin urmare, suntem în fața unei decizii: vom continua să trăim viața dictată de tiparele stereotipe din trecut sau vom alege să le înlocuim cu ceva al nostru. Acest lucru presupune să ne asumăm responsabilitatea pentru modul în care ne trăim viața și ne comportăm în calitate de părinți.

Deși nu zice nimeni că este o cale ușoară autoarea spune că din momentul în care a pornit pe acest drum calea s-a luminat fără efort și fără prea multe probleme atunci când a apelat la harta corectă. Dar care este harta corectă?

Shefali Tsabary spune că harta corectă este ceva ce avem cu toții deja în noi și că singurul lucru pe care este nevoie să-l facem este să ne adresăm întrebarea care ne va ghida întotdeauna în direcția bună:

”Ce este adevărat pentru mine și copilul meu în acest moment?”

Este ceva ce ne va pune bețe în roate dacă nu ne oprim să le îndepărtăm din start: miturile care ni s-au inoculat de către societate privind ce are un părinte de făcut în relație cu copilul, cum trebuie crescuți copiii și ce trebuie aceștia să ajungă. Desigur, să alegi o altă cale te poate duce în exil, motiv pentru care mulți părinți și dacă au momente în care văd și simt că ceva nu e OK în ceea ce fac se întorc repede la vechile obiceiuri de teamă că lumea îi va ostraciza. Este clar că pentru a ne trezi din această transă colectivă și a schimba ceva este nevoie de curaj.

Shefali Tsabary spune că îi este adresată uneori întrebarea: ”Ce îți dorești să devină copilul tău?” pe care o găsește înșelătoare deși aparent inocentă la suprafață. Este înșelătoare pentru că ascunde iluzia că avem control asupra a ceea ce vor deveni copiii noștri și hrănește dorința părinților de a-i micro-manageria pe aceștia pentru a-i transforma în produsul acțiunilor lor.

Răspunsul autoarei la întrebare este elocvent pentru filosofia ei privind creșterea și educarea copiilor:

”My goal as a parent is to raise a child who is firmly rooted in who she is, certain of her inherent worth, able to express herself with authenticity, and be grounded in her relationship with me.”

”Scopul meu ca părinte este să cresc un copil care este ancorat în ceea ce este el/ea, sigur de valoarea lui/ei inerentă, capabil de a se exprima cu autenticitate și să fiu cu picioarele pe pământ în relația ei cu mine.”