Eckhart Tolle on Love (or Surrender= Accept Completely What Is)

”What is conventionally called “love” is an ego strategy to avoid surrender. You are looking to someone to give you that which can only come to you in the state of surrender. The ego uses that person as a substitute to avoid having to surrender. The Spanish language is the most honest in this respect. It uses the same verb, te quiero, for “I love you” and “I want you.” To the ego, loving and wanting are the same, whereas true love has no wanting in it, no desire to possess or for your partner to change. The ego singles someone out and makes them special. It uses that person to cover up the constant underlying feeling of discontent, of “not enough,” of anger and hate, which are closely related. These are facets of an underlying deep seated feeling in human beings that is inseparable from the egoic state.

When the ego singles something out and says “I love” this or that, it’s an unconscious attempt to cover up or remove the deep-seated feelings that always accompany the ego: the discontent, the unhappiness, the sense of insufficiency that is so familiar. For a little while, the illusion actually works.

Then inevitably, at some point, the person you singled out, or made special in your eyes, fails to function as a cover up for your pain, hate, discontent or unhappiness which all have their origin in that sense of insufficiency and incompleteness. Then, out comes the feeling that was covered up, and it gets projected onto the person that had been singled out and made special - who you thought would ultimately “save you.” Suddenly love turns to hate. The ego doesn’t realize that the hatred is a projection of the universal pain that you feel inside. The ego believes that this person is causing the pain. It doesn’t realize that the pain is the universal feeling of not being connected with the deeper level of your being - not being at one with yourself.

The object of love is interchangeable, as interchangeable as the object of egoic wanting. Some people go through many relationships. They fall in love and out of love many times. They love a person for a while until it doesn’t work anymore, because no person can permanently cover up that pain.

Only surrender can give you what you were looking for in the object of your love. The ego says surrender is not necessary because I love this person. It’s an unconscious process of course. The moment you accept completely what Is, something inside you emerges that had been covered up by egoic wanting. It is an innate, indwelling peace, stillness, aliveness. It is the unconditioned, who you are in your essence. It is what you had been looking for in the love object. It is yourself.

#7 De ce nu funcționează auto-flagelarea?

Mulți adulți care au în spate experiențe de neglijare sau chiar abandon se învârt într-un cerc vicios ca un câine care-și vânează propria coadă sau ca miticul Ouroboros care se auto-devorează.  Acest cerc vicios este unul din motivele pentru care nu reușesc să se schimbe, deși realizează cât de inutil, epuizant și în cele din urmă degradant este acest ”joc infernal” pe care-l fac.

Cercul vicios sună cam așa: ori de câte ori fac o greșeală, chiar și una pe care alții ar cataloga-o drept minoră, sunt scăldați de o ploaie fierbinte de rușine în raport cu propria persoană dublată de concluzia fermă că sunt o ființă caracterizată de o monumentală lipsă de valoare (worthlessness).  Din aceste tipuri de situații ies întotdeauna devastați și copleșiți.

În pasul doi fac ceea ce au învățat de la alții care au făcut lucrurile astea cu ei când erau mici, fără capacitatea de a discerne, neajutorați. Se auto-flagelează. Își aplică singuri loviturile acum, nu musai cu biciul, că știm și metode mai subtile și mai pervazive de a ne tortura.

Care este rostul acestor practici?

Păi, ideea ar fi că așa vom reuși să ne corectăm toate neajunsurile și să ajungem ființa aceea (mitologică) perfectă care nu va mai avea nici un defect, adică nu va mai face nici o greșeală. De ce să vrem să nu mai facem nici o greșeală? Ca să nu mai riscăm, să nu mai dăm nimănui (nici măcar nouă înșine) șansa de a ne surpinde... făcând ceva mai puțin decât perfect. Și ce dacă cineva sau chiar noi înșine ne-am (sur)prinde asupra acestui fapt? Atunci vom fi respinși, exilați, imposibil de iubit.

Să analizăm această fantezie. Pentru că e nevoie de la bun început să ne punem de acord că genul literar în care se încadrează este fantezia.

Chiar dacă multor adulți le plac fanteziile, o diferență majoră între ei și copii este că deși ne place acest gen, nu mai credem că este realitate. Copiii, însă, cred în povești cu toată ființa lor. De aceea suspectez că cea/cel care crede încă în aceste fantezii este copilul din noi. El/ea este chiar cel/cea care a născocit povestea asta (de groază if you asked me).

Și dacă au umblat vreodată printre noi zeii au plecat. Poți cutreiera Olimpul de-al lungul și de-a latul, nu mai e nici un Zeus, nici o Hera sau vreun Hefaistos. Și pe vremea când erau printre noi zeii erau cu zeii și muritorii cu muritorii. Chiar dacă s-au mai întâmplat mixaje, nu s-au născut zei din aceste împreunări, ci...titani, care erau tot muritori, cât or fi fost ei de puternici.

Să luăm aminte așadar: oricât ne-am biciui sau ne-ar biciui alții, nu vom deveni zei ever.

Unele popoare (cred că despre indienii Navajo era vorba), ca să-și aducă aminte de această chestiune de esență (că nu sunt zei, ci muritori supuși greșelii), au următorul ritual: ori de câte ori fac un lucru (ex. țes un covor), fac o mică greșeală la model în mod intenționat.

Cea de-a doua problemă cu povestea asta este că pentru orice greșeală se primește pedeapsa capitală. Până și justiția imperfectă cum e ea creată de oameni prevede niște gradiente ale pedepsei funcție de gravitatea faptelor. Ori, în povestea noastră, oamenii sunt executați pentru orice abatere.

Și asta mă conduce la o altă problemă: abatere în raport cu ce? Cine a stabilit care este codul perfecțiunii? Dacă l-ar fi aflat cineva poate am fi devenit zei deja J)))

Știe cineva care sunt toate regulile? Vă rog să mi le spuneți și mie. Altfel, dacă admitem că de fapt nu le cunoaștem, trebuie să admitem și că ne trăim viețile după niște reguli arbitrare stabilite de niște copii care cred în fantezii.

Nu vă cer să abandonați copilul din voi. Asta facem de fapt ori de câte ori ne auto-flagelăm. Biciuim copilul care încă nu se descurcă așa de bine la niște sarcini și îl renegăm pentru că ne face de rușine. Vă propun exact opusul. Să vă împrieteniți cu aspectul acesta imperfect din voi, care e și va fi toată viața a work in progress. Să aplicați ceea ce hoarde de cercetători și terapeuți cântă de mult pe mai multe voci. Când îți cumperi o plantă de multe ori o primești cu instrucțiuni privind îngrijirea ei. E drept că în privința copiilor nu ne oferă nimeni asta, însă dacă vrei ca o plantă să crească, tot ce ai de făcut este să creezi mediul prielnic în care aceasta va prolifera. Iar despre mediul prielnic în care înfloresc copiii se mai știe câte ceva. Și se știe sigur că NU include biciul și vorbele de ocară.

Ultima problemă pe care o am cu fantezia asta este ideea că ceilalți ne vor iubi doar dacă suntem acea mitologică ființă perfectă. Sau că ne vor admira doar în aceste condiții. Amintiți-vă când ați simțit ultima dată că iubiți pe cineva (sper sincer că aveți un astfel de moment pe care vi-l puteți (re)aduce aminte). Amintiți-vă câteva caracteristici, comportamente, aspecte ale persoanei respective care vă erau/ vă sunt în mod special dragi. Șansele sunt mari ca acele lucruri să fie ceva departe de perfect, mai degrabă lucruri care erau sau sunt într-un mod particular drăguțe și cel mai probabil asta doar în ochii voștri, nu în opinia generală (dacă există așa ceva, eu una mă îndoiesc).

În loc de concluzii...

Știu că e greu să-i spui unui copil că nu există Moș Crăciun... e poate una din cele mai dificile conversații pe care o are de purtat un părinte cu copilul lui. Poate unii dintre noi nu suntem  dispuși încă să renunțăm în totalitate la această fantezie. Dar și să admitem în sinea noastră că este o fantezie e un bun început care ne va da încet, încet libertatea să alegem dacă vrem să ne bazăm viața pe ea sau nu, chiar dacă pe undeva ne mai permitem să credem puțin în ea. Totuși, mai devreme sau mai târziu copiii află că Moș Crăciun sunt de fapt părinții lor. Pentru unii atunci s-a terminat magia. Alții aleg să continue o parte din poveste, dar în alt mod, mai asumat, cultivând Spiritul Crăciunului, devenind mai buni, mai umani, apreciind bunătatea din ei și din ceilalți, sărbătorind lucrurile cu adevărat importante. Ca adulți știu că nu mai e nevoie să aștepte după nici un Moș Crăciun întârziat pentru că au acum puterea de a oferi copilului din ei darurile după care a tânjit atât de mult în trecut.

#6 Cum recunoaștem rușinea toxică la noi și la ceilalți

Pentru a reuși să schimbăm ceva e nevoie să identificăm acel lucru și să-l recunoaștem.

Fiind o emoție, rușinea are by default niște manifestări fiziologice, niște modalități de gândire caracteristice asociate și niște tendințe comportamentale.  Mulți dintre noi roșim când ne este rușine. Ne gândim că am fost surpinși cu garda jos, s-a descoperit ceva inacceptabil despre noi și am vrea să ne înghită pământul dacă s-ar putea sau măcar să o putem lua la fugă pentru a ne ascunde undeva și a nu mai ieși niciodată de acolo.

            Pentru că rușinea apare întotdeauna în prezența reală sau imaginată a altora, anxietatea socială, timiditatea se dezvoltă ca reacție, probabil, la suferința produsă de astfel de situații în care am fost expuși, vulnerabili la evaluările critice ale altora.

            Cum arată rușinea toxică?

            Rușinea toxică, cea care ne paralizează, este un sentiment pervaziv că suntem defecți (flawed) ca persoane. Nu mai este o emoție care ne semnalizează limitele, ci devine o stare de a fi în care ne simțim fără valoare (worthless), ratați ca ființe umane. Rușinea toxică fragmentează sinele, ne face praf. E ca și când am avea în noi o hemoragie internă permanentă care ne sleiește de puteri continuu.

            Rușinea toxică aduce cu sine mecanisme de protecție care îi vor împiedica pe alții să ne vadă sinele interior, dar ne vor împiedica și pe noi înșine să ne vedem sinele ratat. Astfel sinele devine obiectul propriului dezgust, ceva în care nu poți avea încredere, pe care nu te poți baza. Rușinea toxică este trăită ca o tortură interioară, ca o boală a sufletului.

            Sentimentul de izolare față de ceilalți este în tandem cu cel de alienare față de propriul eu. Dacă nu ne-a fost permis să manifestăm anumite părți ale noastre, considerate inacceptabile și rușinoase, pentru a fi acceptați am alienat acele părți din noi. Le-am renegat sau pur și simplu le-am retezat din rădăcină ca posibilități de a fi.

            Părțile alienate din noi sunt de obicei proiectate în relații. Ele pot deveni bazele stereotipurilor și prejudecăților. Sunt aspecteșe pe care le urâm sau le invidiem la ceilalți. Ele pot căpăta o ”viață proprie” ca o personalitate seaparată sau chiar ca personalități multiple. Alienarea propriului sine conduce și la o senzație de irealitate, sentimentul pervaziv că nu aparții nicăieri, stări depresive construite pe durerea pierderii propriului sine autentic.

            Există și un metanivel: rușinea față de rușine. Oamenii vor admite multe (vinovăție, frică etc) înainte de a admite că le e rușine. Rușinea toxică e însoțită de sentimentul de izolare și singurătate, de senzația de absență și gol interior.

            Din păcate la acest nivel rușinea toxică nu mai funcționează ca o emoție, ea devine o identitate.

            Această internalizare a rușinii toxice este un proces gradual care are loc pe parcusul unei perioade de timp în care ajungem să ne identificăm cu modele de viață bazate pe rușine, când suntem respinși, ridiculizați, abandonați și ajungem încet, încet să ne abandonăm pe noi înșine pentru că e prea greu să fim cu noi așa broken cum suntem, până când în final ajungem să devenim un colaj de amintiri rușinoase.

            Cu toții avem nevoia de a aparține (to belong), de a fi parte din ceva mai mare decât noi. Doar nevoile de supraviețuire au prioritate înaintea acestei nevoi. Apartenența ne conferă securitate și protecție. Dacă părinții copilului au infiltrată în identitatea lor rușinea toxică și o mai și utilizează ca metodă de educație sunt șanse mari ca și copilul să se identifice cu aceste modele de viață.

            Părinții care nu sunt în contact cu emoțiile lor nu pot funcționa ca oglinzi sănătoase în care copiii să se privească și să se descopere pe sine. Astfel, apare un prim abandon care poate fi dublat de neglijare sau de un abuz de orice tip sau de ”înghițire” (enmeshment) în nevoile părinților.

            Al doilea abandon este cel care are loc în procesul alienării sinelui ca preț al acceptării (iubirii) celorlalți. Este de fapt modul în care noi ne abandonăm pe noi înșine. Probabil că cel mai dureros aspect la rușinii toxice este această respingere a sinelui de către sine.

            Dacă lucrurile s-ar opri aici ar fi destul de rău. Însă ele merg mai departe L.

            Evadarea din sine aduce cu ea crearea unui sine fals. Acesta va fi mereu o versiune a grandiozității de care vorbeam în articolele anterioare: more or less than human. Sinele fals poate fi un perfecționist sau un neglijent, un erou sau un țap ispășitor. Odată născut sinele fals, sinele adevărat stă la adăpost, ascuns. După ani și ani și straturile de scuturi de apărare și prefăcătorii sunt atât de dense încât persoana pierde contactul în totalitate cu ceea ce este ea cu adevărat.

            Unul din aspectele paradoxale ale rușinii toxice este că poate fi factorul motivator și al super-achieverului și al loserului, și al starului și al ratatului, și al celui puternic, dar și al pateticului.

            Multe din problemele psihologice ale oamenilor sunt legate de rușinea toxică.

            Astfel, putem vorbi despre codependență ca o stare în care sinele autentic este necunoscut sau ținut în umbră, astfel că sentimentul sinelui, al stimei de sine, al încrederii că contezi, conexiunii cu ceilalți este distorsionat impactând calitatea relațiilor cu ceilalți și, evident, cu sine. Fericirea este în afară. Starea de bine și validarea sunt în afară. Nu pot fi generate în interior. John Bradshow considera că rușinea internalizată stă la baza co-dependenței.

            Rușinea toxică stă la baza tuturor comportamentelor compulsive/ adictive definite ca relații patologice cu experiențe care modifică dispoziția (mood-altering experiences) cu consecințe dăunătoare asupra vieții. Drive-ul în cazul oricărei adicții este legat de sinele fragmentat, convingerea că ești defect ca persoană. Conținutul adicției este o încercare de a stabili o relație intimă. Workaholicul cu munca, alcoolicul cu alcoolul au o relație de iubire al cărei scop este evitarea sentimentului de singurătate și durere din profunzimi. Din păcate consecințele dăuntoare generează și mai multă rușine care hrănește mai departe cercul vicios al adicției.

            Cercul vicios începe cu convingerea pe care o au toți dependenții: că nimeni nu i-ar putea dori sau iubi așa cum sunt. Nici ei înșiși nu se pot iubi pe ei, darămite altcineva. Astfel, ajung la convingerea distorsionată că dacă vor munci mai mult, dacă vor face mai mulți bani, dacă vor mânca, bea, face sex etc/ se vor simți mai bine. Rușinea îi transformă în human doings din human beings.

            Valoarea personală este măsurată utilizând repere din exterior, niciodată din interior. Obsesia mentală cu relația adictivă este prima modificare a dispoziției, dat fiind că gândirea ne deconectează de ceea ce simțim. Acesta este stadiul de acting out sau ritual al adicției. Ceea ce urmează este rușinea în raport cu propriul comportament și consecințele dăunătoare asupra vieții: mahmureala, infidelitatea, epuizarea, obezitatea, portofelul gol etc. Rușinea față de rușine este o deplasare a afectului, o transformare a rușinii față de sine în rușinea față de acting-out și față de consecințe. Aceasta intensifică identiatea bazată pe rușine. ”Nu sunt bun de nimic, ceva nu e în regulă cu mine” rulează ca o placă stricată în mintea noastră și capătă soliditate în sistemul nostru de convingeri. Rușinea toxică hrănește adicția și astfel se regenerează.

            Ba mai mult decât atât, rușinea toxică pare a fi imposibil de remediat. Dacă sunt defect, nu se poate face nimic în privința mea. Prin urmare generează o stare de impotență. O dată internalizată devine autonomă funcțional, adică poate fi generată intern, doar imaginându-ne situații, fără vreun stimul exterior. Posibilitatea de a putea repara ceva pare blocată, de unde puterea incredibilă a rușinii toxice de a funcționa ca un ”soul murderer”.

#5 Când exprimă copiii prima dată semnele rușinii în procesul dezvoltării?

Mario Jacoby citează studiile a doi autori Tomkins (1963) și Spitz (1965) care au observat și investigat acest aspect ajungând la concluzia că primele semne se manifestă în jurul vârstei de 6-8 luni, Spitz descriindu-le ca ”frica de fețe străine” sau ”anxietatea de la 8 luni”, iar Tomkins ca ”semne ale refuzului contactului”.

Mario Jacoby lansează ipoteza că frica sau rușinea copilului poate fi generată nu doar de fața unui străin, ci și de fața mamei care îi poate părea străină copilului din diferite motive (schimbare de look, diverse emoții etc). Acest lucru ar explica și asocierea între oglindirea neacordată și susceptibilitatea la rușine. Când părintele nu împărtășește interesul comunicat cu mult entuziasm al copilului, figura acestuia va părea străină copilului, va avea un efect de alienare, având ca rezultat respingerea copilului, întreruperea contactului, senzația de a fi împins înapoi în sine, rușinarea copilului. Această lipsă de împărtășire a interesului nu este nevoie să fie exprimată în cuvinte pentru a avea impact.

Tomkins (1963) consideră astfel rușinea ca o emoție înnăscută diferită de frică, tot o emoție înnăscută. De asemenea, autorul consideră că rușinea apare întotdeauna după manifestarea interesului pentru ceva și are funcția de a stabili granițe în raport cu acest interes și nevoia de explorare/ bucuria extravagantă asociate, care în caz contrar ar deveni excesive.

 Mario Jacoby remarcă asemănarea între acest afect și ceea ce Winnicott numea ”preocupare” care conform acestui din urmă autor se manifestă la aceeași vârstă și formează baza respectului pentru ceilalți care se dezvoltă ulterior.

Oamenii, în general, spune Jacoby, nu își doresc să fie considerați intruzivi, curioși, nepăsători sau deranjanți. Some would strongly disagree, though.

#4 Relația rușine-încredere în întâlnirea cu un altul

”Shame resides on the borderline between self and other. It plays a critical role in the mediation of interpersonal closeness and distance, sensitively gauging my feelings about how close I can and want to let someone come. Of course, trust enters into the equation as well. I must trust that the others will respect my self-esteem and integrity if I decide not to conceal from them “the naked truth” of who I really am. Fear of being hurt by an intimate encounter has to do with the fear of being exposed, ridiculed, and shamed—whether in an obvious or a subtle way. Interpersonal contact requires that one develop a high degree of sensitivity to the “right” balance of closeness and distance—a job in which the feeling of shame can be of substantial help. How often have I been tormented by the shame of having revealed too much about myself to someone whom I later decided had not earned my trust?”

Mario Jacoby- Shame and the Origins of Self-Esteem

#3 Aspectul sănătos al rușinii (5)

 □ rușinea ca mediator între individualitate și conformism

Mario Jacoby, în cartea lui Shame and the Origins of Self-Esteem, vorbește despre două funcții ale rușinii pe care le putem lua în considerare la capitolul aspecte sănătoase. Rușinea este în același timp un gardian al individualizării, cât și al adaptării sociale. Deși se referă la domenii/ sarcini de dezvoltare aparent diferite, aceste două funcții pot intra în conflict.

În calitate de gardian al procesului individualizării rușinea mă ajută să-mi protejez intimitatea, să mă separ de lume și să țin pentru mine cele mai personale fantezii și gânduri, viața mea interioară. Astfel rușinea este un protector al acestui sanctuar interior și un filtru al lucrurilor pe care le arăt și le împărtășesc despre mine. Acest prag poate fi mai jos sau mai înalt, mai rigid sau mai flexibil decât al altora. Rușinea este cea care susține caracterul distinct al individualității mele și sentimentul identității individuale. În altă ordine de idei, o tendință excesivă de a simți rușine conduce la tulburări în sfera contactului cu ceilalți și la izolare socială.

În egală măsură, rușinea este un instrument puternic al adaptării sociale fiind declanșată de frica de critică din partea celorlalți și senzația că ești un ciudat. Societatea este cea care impune un grad de discreție individului, ce este adecvat conform normelor ei, motiv pentru care rușinea este un factor important în socializarea copiilor. Astfel societatea sancționează nuditatea, tolerează acte sexuale doar în privat și pedepsește ofensele aduse decenței publice. Confesiunile publice ale sentimentelor private generează adesea reacții de jenă sau tăceri inconfortabile. Astfel, rolul rușinii este de a păzi astfel de granițe stabilite de comun acord pe care cineva le poate încălca doar cu riscul sancțiunilor sociale și expunerii personale. Prin urmare, rușinea joacă un rol important în conformismul social.

Într-o măsură mai mare sau mai mică, dorințele individuale ajung să se bată cap în cap cu așteptările societății în viața fiecăruia dintre noi. Iar rușinea își intră în acest rol complex ca un mediator între individualitate și conformism. Poate că mi-am mușcat limba și nu m-am exprimat într-un oarecare grup pentru că m-am temut de reacțiile pe care le-ar putea avea acei oameni, însă nu voi scăpa atât de ușor, căci mă va bântui rușinea în raport cu eșecul de a mă afirma așa cum sunt, trădarea în raport cu valorile și principiile mele. Va câștiga de fiecare dată rușinea cu care pot trăi, pe care o pot duce. Cu costurile aferente.

#3 Aspectul sănătos al rușinii (4)

□  aspectul sănătos al rușinii ne ajută să ne cultivăm smerenia

Ați urcat vreodată pe un vârf de munte? Ori de câte ori am făcut asta, am fost cuprinsă de un sentiment incredibil de reverență (awe) în fața nemărginirii ce se întindea în fața mea. Dacă s-a mai întâmplat și să vină și o furtună, cu atât mai mult mi-am dat seama cât de mici și neînsemnați suntem în fața stihiilor. Orice îngâmfare personală aș fi avut, se prăbușea zgomotos în prăpăstiile ființei mele. Cred că la asta se referă John Bradshow când vorbește despre modul în care rușinea sănătoasă ne poate ajuta să ne cultivăm smerenia. Să privim, așadar, întotdeauna și peisajul general (the big picture): Cât de importante sunt reușitele și eșecurile mele în peisajul general? Cât de importante vor fi lucrurile care mă bântuie acum peste 10 ani, 20 de ani, 100 de ani, 1000 de ani? Cât de mult văd din peisajul general? M-aș duce cu întrebările și mai încolo, dar am zis să rămân, totuși pe teritoriul confortabil al psihologiei J.

#3 Aspectul sănătos al rușinii (3)

 □  aspectul sănătos al rușinii nu ne permite să credem că le știm pe toate

Una din frânele cele mai importante din calea creativității este convingerea că avem dreptate și că le știm pe toate. Cum așa?! Pentru că atunci când suntem omniscienți, nu mai avem curiozitatea să investigăm, să decoperim ceva nou. La ce bun?!

Fără să ne dăm seama chiar, suntem absorbiți de implacabilul lucrurilor știute și sigure și nu mai depunem nici cel mai mic efort pentru a manifesta un interes pentru ceva. Rămânem astfel împietriți în îndreptățirea (righteousness) noastră, uitând că și dacă floarea din fața noastră este tot un trandafir, nu este de fapt la fel cu nici un alt trandafir pe care l-om fi văzut înainte. Și dacă nu ne permitem să-l privim în unicitatea lui, ne auto-condamnăm la o viață, anostă, plictisitoare în care totul este more of the same. Seen that, done that. Nothing new under the sun. Boring. Depressive. Dead.

#3 Aspectul sănătos al rușinii (2)

□  fără semnalul pe care ni-l dă aspectul sănătos al rușinii nu am fi în contact cu nevoia noastră de dependență

Iată că am spus-o! Cu toții avem nevoi de dependență chiar și cei care ne credem cei mai independenți. Înainte să-mi săriți la beregată toți cei care sunteți căpitanii vapoarelor voastre, amintiți-vă de momentele acelea în care v-ați săturat să fiți puternici/puternice, ați obosit să țineți mereu toate pânzele sus și vă vine să vă prăbușiți pur și simplu în brațele cuiva care să nu facă altceva decât să vă țină așa, ca-ntr-un cocon.

Înainte să fim un eu, suntem un noi. Copilul este legat simbiotic de mamă înainte de tăierea cordonului ombilical, iar pentru unii acest cordon ombilical (simbolic) nu se taie întreaga viață. Nu acesta e însă tipul de nevoi de dependență la care vroiam să mă refer că ar trebui să ni le conștientizăm. Deși, conștientizarea faptului că suntem într-o astfel de relație de dependență ne-ar putea ajuta și în acest caz J.

Nevoile de dependență la care mă gândeam sunt acele conexiuni profunde pe care le avem sau nu cu ceilalți. În cazul în care le avem, ele sunt un sol fertil pentru propria dezvoltare și vindecare de răni vechi. În cazul în care nu le avem, acest lucru ne condamnă la izolare și singurătate.

           Când suntem în grandiozitatea noastră nu ne putem conecta cu ceilalți la nivel profund. De ce? Pentru că nu suntem în contact cu sinele nostru adevărat, vulnerabil, uman. Mergem la înaintare doar cu masca pe care ne-am construit-o ca să ne ascundem vulnerabilitățile de ceilalți, dar implicit și de noi înșine tocmai pentru că a fost atât de dureros în trecut să fim expuși și ridiculizați, respinși, ignorați.

             Ori emoțiile negative, printre care și rușinea, pe care mi le generează acest scenariu al izolării și respingerii mă pot ajuta să-mi țin grandiozitatea în frâu. Să nu mă mai las pradă fanteziei că sunt auto-suficient și nu am nevoie de nimeni cu care îmi justific izolarea și singurătatea.

Nu este altă cale de a ne conecta profund cu ceilalți decât arătându-ne așa cum suntem, cu bune și cu rele. Ca adulți, însă, avem mult mai multe abilități de a cântări și a decide în fața cui și cu cine facem sau nu asta. În fond, nimeni nu e iubit de toată lumea. E suficient să găsești haita ta.

Dacă te conectezi cu ceilalți prin intermediul sinelui fals mai devreme sau mai târziu lumea se va prinde că nu ești ce vrei să pari a fi. Oricum vei trăi în permanență cu frica de a fi descoperit (sindromul impostorului).

Prin urmare, este util să dezvoltăm în noi ceea ce Carl Rogers numea congruență, mai pe românește  să se poată spune despre noi că ”ce-i în gușă, și-n căpușă”. Congruența este un concept legat de autenticitate, de capacitatea noastră de a fi în exterior cât mai mult din ceea ce suntem în interior.

Sunt șanse mari ca oamenii să ne placă, dacă pot avea încredere în noi. Iar unul din pilonii încrederii (atât a încrederii în sine, cât și a încrederii altora în noi) este dependabilitatea.

Să se poată baza pe mine, că ce zic aia fac. Pentru a cultiva dependabilitatea începutul este întotdeauna în noi înșine. De câte ori nu ne-am propus lucruri și nu ne-am ținut de treabă? De câte ori ne-am zis: ”De mâine mă apuc de...” sau ”De luni mă las de...”. Și nu am făcut ce am zis că facem... De fiecare dată când facem asta ne transmitem nouă înșine loud and clear mesajul: ”Nu mă pot baza pe mine.”

Și în curând vor observa și ceilalți asta și vor trage și ei concluzia că nu se pot baza pe tine.

Desigur că sunt multe motive pentru care nu ne ținem de ceea ce ne propunem, dar asta este subiectul altui articol. J

#3 Aspectul sănătos al rușinii (1)

Îndrăznesc să dezvolt ideea că există și așa ceva J. Și mă gândesc la câteva lucruri care mi-au rămas de la John Bradshow și de la care am pornit în acest demers.

□ Aspectul sănătos al rușinii ne (re)amintește că nu suntem omnipotenți, deși uneori ne comportăm de parcă am crede că suntem.

Icar

Nu voi intra într-un debate cu cei care privesc lucrurile prin prisma spiritualității și care ar afirma că suntem ființe spirituale care au ales să aibă o experiență terestră, dar că în esență suntem nemuritori și nelimitați. Vorbesc prin prisma nivelului la care ne aflăm majoritatea dintre noi care dacă ne dăm drumul de pe bloc crezând că putem zbura vom sfârși plăcintă pe trotuar. În acest mod de a fi, este o certitudine faptul că avem multe limite. Desigur că multe lucruri s-ar putea spune despre ce percepem sau considerăm o limită și faptul că multe din limitele pe care considerăm că le avem chiar și la acest nivel sunt doar în mintea noastră. Rușinea ne pune totuși o frână atunci când ne considerăm prea fantastici, more than human și failabilitatea din noi își arată mutra în cele mai nepotrivite momente, amintindu-ne că suntem totuși oameni, adică la fel cu ceilalți. Rușinea ne pune multe frâne și în cazul celălalt când ne considerăm less than human. Ideea ar fi să ajungem la concluzia că suntem human, adică la realizarea că nimic din ce e omenesc nu ne e străin. Pentru ca apoi să putem merge în direcția lui not just human cu o altă abordare.

Îmi vine în minte ideea de ancorare (grounding). Ca o paranteză de fiecare dată când citesc cuvântul grounding mă gândesc la împământare J, iar în acest caz nici nu e chiar departe de adevăr. Cred că atunci când ne aventurăm în valurile vieții cu toții avem nevoie de această împământare în omenescul din noi, în ceea ce avem în comun cu toți ceilalți. Pentru că ambele versiuni în care putem să o luăm razna, atât cea în care ne umflăm în pene și ne considerăm niște zei, cât și cea în care ne considerăm viermi presupun să ne deconectăm exact de la acest aspect din noi: umanitatea noastră. Iar consecința este că astfel ne deconectăm și ne izolăm singuri de ceilalți.

De ce am nevoie de rușine ca să mă oprească de la aceste derapaje? Și frica ar putea participa la castingul pentru a juca acest rol. Poate că am nevoie de rușine pentru că rușinea este o emoție care mă obligă să-mi reevaluez propriul eu. Este hard-core. Nu cred că teama mă confruntă atât de mult cu configurația eului meu așa cum o face rușinea. Nici sentimentele de vinovăție nu mă forțează atât de mult să mă reconfigurez cum o face rușinea. Vinovăția îmi comunică mesajul că ceva ce am făcut contravine unor principii ale mele, însă îmi lasă intactă o mare parte din eu care e catalogată ca fiind OK. Rușinea, în schimb, mă confruntă cu posibilitatea ca eul meu în sine, în întregime și în cele mai profunde cotloane ale mele să fie suferind, bolnav. Nu rău. Dacă aș zice că eul meu e rău, asta ar fi rușinea toxică care mă lasă helpless în fața acestei constatări. Dar dacă zic că este suferind de o ”boală a eului” numită grandiozitate, presupun, pe undeva, că în principiu mă pot vindeca (deși unele boli sunt cronice sau fatale :), dar e nevoie să întreprind ceva în direcția asta.

(to be continued)

#2 Există rușine sănătoasă și rușine toxică?

Se pare că oamenii preocupați de această distincție, cercetători sau nu, au opinii foarte absolutiste care înclină în direcția că rușinea ca emoție nu poate fi decât toxică, că efectele ei sunt devastatoare asupra sinelui și că utilizarea ei ca metodă de educație și de influențare a celorlalți este unul din cele mai mari rele lucruri care există pe planetă.

Nu vă speriați, aceasta nu e o pledoarie pentru shaming ca practică de încurajat.

Recunosc că am fost destul de taken de argumentele lor. Citind poveștile oamenilor care au îndurat foarte multă rușine în viața lor, a început să-mi fie greu să continui să citesc și am simțit în mine tendința de a o lua la fugă, de a mă deconecta de povestea lor (sau mai degrabă de ceea ce activa în mine povestea lor, modul în care mă conecta cu propriile experiențe cu această emoție atât de unwanted).

M-am aliat și cu Dr. Harriet Lerner citată de Brené Brown în I Thought It Was Just Me care spunea că indiferent câte acțiuni condamnabile a făcut cineva,  dacă se vede sau o vedem ca fiind o persoană în totalitate rea, atunci nu are nici o șansă de reabilitare. Avem o șansă de reabilitare dacă putem construi în noi o platformă de valoare personală, adică să pot să găsesc în mine ceva bun și valoros pe care aș putea construi ceva diferit. Pentru ca să fac asta este nevoie să transform rușinea care-mi transmite mesajul ”Ești o persoană rea.”, în vinovăție care semnifică ”Ești o persoană bună care a făcut ceva rău.” Adică să mă separ pe mine ca persoană de comportamentul meu, practică sugerată și de terapiile cognitiv-comportamentale. Easier said than done, if you asked me, though. J

Totuși ceva a continuat să mă râcâie legat de ideea asta că rușinea este întotdeauna toxică.

Întrebarea care stătea la rădăcina râcâielii era: De ce am fost construiți să simțim rușine atunci? Și celelalte emoții au aspecte/ forme toxice, însă au și o incontestabilă valoare pentru supraviețuire. Desigur și ele pot fi utilizate în mod distructiv de ceilalți pentru a ne influența, dacă ne gândim doar la frică și câți oameni stau pitiți în umbra ei și cum este cultivată de instituții și așa-ziși lideri. Ce-o fi cu rușinea asta?!

Am luat cartea lui John Bradshaw Healing The Shame That Binds You care stătea demult pe raft așteptându-și momentul de a intra în scena intereselor mele. Și, parcurgând câteva pagini m-am oprit la 2 lucruri.

Primul este ceea ce spunea Erik Erikson și anume că dezvoltarea rușinii este parte din al doilea stadiu al dezvoltării psihosociale. În primul stadiu ”sarcina” în fața căreia se află copilul este să-și dezvolte un sentiment fundamental de încredere, care este nevoie să fie condimentat de o doză sănătoasă de... neîncredere. Nu avem nevoie doar să avem încredere în lume și în noi înșine deoarece asta ne-ar face până la urmă încrezuți. Poate că unii ar zice că mai bine să fii încrezut decât să nu ai încredere în tine. Te va duce mai departe. Poate. Dar vei avea și multe cucuie. De la zidurile în care te-ai aruncat cu capul înainte. Ceea ce te-ar putea proteja de asta este acea doză de neîncredere care te va determina să măsori de două ori înainte să tai sau să sari.

Încrederea în lume se construiește în cadrul legăturilor interpersonale. Lumea vine în viața noastră pentru prima dată sub forma familiei în care ne-am născut. Dacă avem noroc de niște părinți predictibili, care răspund la chemările noastre și care sunt acolo ca o oglindă în care putem începe să ne vedem se construiește o legătură emoțională, o punte de reciprocitate.

Simpla existență a acestei legături se bazează pe capacitatea noastră de a ne permite să fim vulnerabili prin faptul că ne acceptăm nevoia și ne permitem să avem nevoie de o altă persoană.  Copilul este din start vulnerabil, însă adultul se află în fața opțiunii de a se vulnerabiliza sau nu în fața altcuiva și va face asta în funcție de experiențele princeps cu starea de vulnerabilitate în fața lumii.

În cazul în care legătura este solidă copilul poate să-și asume riscul de a se aventura în lume. Și asta deoarece are încredere că legătura este trainică și nu se va dizolva dacă face asta. Și are încredere că poate construi astfel de punți cu alți oameni.

În jurul vârstei de 15 luni copilul este confruntat cu o nouă ”sarcină de dezvoltare”: să găsească echilibrul între ”a te agăța de ceva” și ”a lăsa ceva” ad literam, prin faptul că își dezvoltă echilibrul necesar mersului care presupune să te sprijini pe un picior în timp ce faci un pas cu celălalt (adică lași echilibrul anterior, îți permiți să te dezechilibrezi pentru a te reechilibra apoi), dar și metaforic, emoțional, fiind nevoie să renunțe la agățarea de părinte (a risca să piardă legătura care i-a conferit echilibru și siguranță până acum) pentru a ajunge la atracțiile lumii extinse dincolo de părinți. Erikson numește această sarcină de dezvoltare echilibrul între autonomie și rușine și îndoială.

În esență ceea ce are nevoie să învețe copilul în această etapă este ideea de limite (boundaries).

Al doilea lucru la care m-am oprit în cartea lui Bradshow este conceptul de grandiozitate. Acest concept cuprinde chintesența eșecului rezolvării eficiente a acestei sarcini de dezvoltare. Când ne gândim la grandiozitate, avem tendința să identificăm doar latura măreață a acesteia, partea de narcisism în care persoana se crede o ființă divină în jurul căreia se învârte întreg universul și ale cărei dorințe trebuie executate pentru că întreg Universul este la cheremul ei. Dar, surprinzător, mai există un pol al grandiozității, acela în care omul se consideră cel mai nenorocit și oropsit dintre toți muritorii, acela pe care nimeni nu-l poate ajuta să se ridice din nimicinicia lui.

Ambele versiuni nu au limite. Le văd pe ambele ca posibile dezvoltări din prea multă autonomie sau, în cazul doi, din prea multă rușine și îndoială. Ambele sunt toxice.

By the way și Albert Ellis considera grandiozitatea noastră ca principala problemă care stă la baza suferințelor noastre.

Cred că cheia rezolvării chestiunii privind posibilitatea existenței rușinii sănătoase se află aici, în capacitatea de a găsi acel echilibru între divin și infam. Cred că nu întâmplător când am ajuns cu clarificările din mintea mea în acest punct, am dat peste textul de mai jos:

”Atunci când vă aflați în echilibru, nu vă percepeți ca fiind separat de divinitate sau de umanitate, iar voința umană vă apare identică cu cea divină. Acela este momentul în care aveți o inspirație revelatoare care vă spune ce să faceți și ale cărei îndemnuri le urmați întocmai fără să reacționați.” John F. Demartini- Experiența noilor începuturi

În sens biblic, oamenii au aflat rușinea când au vrut să fie Dumnezei. Cred că sensul existenței fiecăruia din noi pe pământ include gestionarea a două aspecte practic ireconciliabile: scânteia divinului din noi cu ceea ce aș numi porceală, tot ceea ce înseamnă animalic, instinctual din noi. Soluția ar putea fi și în a ne delimita (à propos de limite) de niște lucruri și aici mă refer atât la sentimentul sau mai degrabă iluzia invulnerabilității pe care mi-o dă un exces de autonomie (sau mai bine zis auto-suficiență) cât și la de(căderile) din grația divină atunci când ne scufundăm prea mult în mocirla exitenței. În ambele cazuri putem simți rușine (jenă) și îndoială care este semnalul de alarmă că am luat-o pe arătură într-o direcție sau alta. Și aici pot sesiza valoarea de semnal și rolul în procesul de supraviețuire al rușinii. Căci știm unde ne pot duce și iluzia invulnerabilității și disperarea decăderii.

Cealaltă variantă la care cred că se referă Demartini și mulți înaintea lui, presupune o alchimie la care puțini vor avea curajul să se înhame. Presupune să faci să se întâlnească în tine Cerul cu Pământul într-o Nuntă Cosmică. Cine are urechi să audă, va auzi ce vreau să spun.

The Alchemical Wedding ~ A print of the original painting by Emily Balivet, 2012

#1 Shame- the soul murderer

”Shame is universal. To varying degrees, we all know the struggle to feel comfortable with who we are in a society that puts so much importance on being perfect and fitting in. We also know the painful wave of emotion that washes over us when we feel judged or ridiculed about the way we look, our work, our parenting, how we spend our money, our families or even the life experiences over which we had no control. And it’s not always someone else putting us down or judging us; the most painful shaming experiences are often self-inflicted.”

Brené Brown- I Thought It Was Just me

On Seeing and...Blindness

“Most of the time, our senses, including of course our minds, are playing tricks on us, just from force of habit and the fact that the senses are not passive but require coherent active assessment and interpretation from various regions of the brain. We see, but we are scantly aware of seeing as relationship, the relationship between our capacity to see and what is available to be seen. We believe what we think is in front of us. But that experience is actually filtered through our various unconscious thought constructs and the mysterious way that we seem to be alive inside a world that we can take in through the eyes.

So we see some things, but at the same time, we may not see what is most important or most relevant for our unfolding life. We see habitually, which means we see in very limited ways, or we don’t see at all, even sometimes what is right under our noses and in front of our very eyes. We see on automatic pilot, taking the miracle of seeing for granted, until it is merely part of the unacknowledged background within which we go about our business. (…)

Real seeing goes beyond having functional eyes. In fact, functioning eyes can be an impediment to finding one’s way. We must learn how to see beyond our habitual and characterological blindness (…).”

Jon Kabat-Zinn- Coming To Our Senses

Sacred Dreams

”As you grow in your spiritual identity you eventually become aware of something that’s pulling you forward: the commitment and challenge of bringing your sacred dream to fruition. Go ahead. Let it emerge. Become committed to expressing the evolutionary urge of your own soul. Embrace the challenge of becoming more you.” Michael Bernard Beckwith

Empty Your Cup

We all heard about the ~empty your cup~ metaphor, but this text I found made it so crystal clear to me that I thought it might help others as well to get to the bottom of it:

 ~I see only the past~

“Look at a cup, for example.

Do you see a cup, or are you merely reviewing your past experiences of picking up a cup, being thirsty, drinking from a cup, feeling the rim of a cup against your lips, having breakfast and so on? Are not your aesthetic reactions to the cup, too, based on past experiences? How else would you know whether or not this kind of cup will break if you drop it? What do you know about this cup except what you learned in the past? You would have no idea what this cup is except for your past learning. Do you, then, really see it?” (A Course in Miracles)

Kinds of Wild

Today I got this message from The Universe (aka Mike Dooley):

”Those who are needy of attention, Veronica, hide from themselves their greatness.
Those who are needy of opportunity, Veronica, hide from themselves their power to create.
And those who are needy of love, Veronica, hide from themselves what's already there.
But boy, oh boy, are they in for a wild ride.”
Love you like crazy,

The Universe

Thoughts become things... choose the good ones! ®

© www.tut.com ®

So true...check up their site and sign up, if you please, to receive these daily reminders that ~life's magical, we are powerful and dreams do come true~ as their declared mission is.

The Purpose of Money

Today I read this idea by Arnold Patent: ”The sole purpose of money is to express appreciation.”

and...I didn't get it. It puzzled me though... so, I kept on reading about it.

What the hell does this mean?? And this guy went on explaining:

~We think it's just for buying or paying for things, but in reality, if you look at the deeper spiritual, metaphysical, or psychological reason behind it, you're really saying ~Thank you!~

In other words, you are just expressing your appreciation for something you received. Now that's something to ponder and let sink in.

Love as the vein attempt to possess freedom as freedom

"If you are mine, I lose, through possessing you, her whom I honor." J.J. Rousseau

Paul Watzlawick- The Situation is Hopeless, but not Serious- The Pursuit of Unhappiness

By now I heard it so often that to pursue happiness is a sure and trusted way to become unhappy. So, the question poppped into my mind and the minds of the tens of clients seeking help in dealing with their persistent issues: what shall we do instead?

Being on the look for solutions to this cul-de-sac I stumbled upon this book, who’s declared purpose is, in the very words of the author: ”What this book wants to offer, […], is a methodic, basic introduction- drawn from decades of clinical experience- into the most useful and reliable mechanisms for the pursuit of unhappiness.” (Paul Watzlawick- The Situation is Hopeless, but not Serious- The Pursuit of Unhappiness)

Hmmm... I said to myself while ordering it immediately from Book Depository (my favorite book store online). Could this be something?

I’ll let you decide, but will give you a teaser sample:

„Of all the knots, tangles, and other booby traps in the arsenal of an experienced relationship demolition expert (RDE), the ~Be spontaneous!~ paradox is by far the most universally utilized. And a real kosher paradox it is satisfying even the most stringent requirements of formal logic. In the pristine halls of logical Olympus, coercion and spontaneity  (i.e. that which proceeds from within without constraint and external force) are incompatible. To do spontaneously what one has been commanded to do is just as impossible as to forget by an act of conscious decision or to deliberately sleep more deeply. Either we act spontaneously, that is, at our own discretion, or we comply with a command and therefore do not act spontaneously. From a purely logical point of view we cannot do both at the same time.

But so what? What do we care about logic?

[...]

It does not seem to make much difference whether we prescribe the ~Be happy!~paradox to ourselves or whether it is imposed on us by some outside authority. Furthermore, ~Be happy!~is only one of the many variations on one basic theme of ~Be spontaneous!~. Virtually any spontaneous behavior lends itself to the construction of inescapable traps: the demand for spontaneous remembering or forgetting; the wish for a particular gift and the disappointment when one receives it „only” because one stated that wish; the attempt to will an erection or an orgasm, which makes impossible precisely that which it was supposed to achieve; the resolve to fall asleep because one wants to sleep; or the demand for love as a moral obligation that leads to the impossibility of loving.”