#3 Aspectul sănătos al rușinii (2)

□  fără semnalul pe care ni-l dă aspectul sănătos al rușinii nu am fi în contact cu nevoia noastră de dependență

Iată că am spus-o! Cu toții avem nevoi de dependență chiar și cei care ne credem cei mai independenți. Înainte să-mi săriți la beregată toți cei care sunteți căpitanii vapoarelor voastre, amintiți-vă de momentele acelea în care v-ați săturat să fiți puternici/puternice, ați obosit să țineți mereu toate pânzele sus și vă vine să vă prăbușiți pur și simplu în brațele cuiva care să nu facă altceva decât să vă țină așa, ca-ntr-un cocon.

Înainte să fim un eu, suntem un noi. Copilul este legat simbiotic de mamă înainte de tăierea cordonului ombilical, iar pentru unii acest cordon ombilical (simbolic) nu se taie întreaga viață. Nu acesta e însă tipul de nevoi de dependență la care vroiam să mă refer că ar trebui să ni le conștientizăm. Deși, conștientizarea faptului că suntem într-o astfel de relație de dependență ne-ar putea ajuta și în acest caz J.

Nevoile de dependență la care mă gândeam sunt acele conexiuni profunde pe care le avem sau nu cu ceilalți. În cazul în care le avem, ele sunt un sol fertil pentru propria dezvoltare și vindecare de răni vechi. În cazul în care nu le avem, acest lucru ne condamnă la izolare și singurătate.

           Când suntem în grandiozitatea noastră nu ne putem conecta cu ceilalți la nivel profund. De ce? Pentru că nu suntem în contact cu sinele nostru adevărat, vulnerabil, uman. Mergem la înaintare doar cu masca pe care ne-am construit-o ca să ne ascundem vulnerabilitățile de ceilalți, dar implicit și de noi înșine tocmai pentru că a fost atât de dureros în trecut să fim expuși și ridiculizați, respinși, ignorați.

             Ori emoțiile negative, printre care și rușinea, pe care mi le generează acest scenariu al izolării și respingerii mă pot ajuta să-mi țin grandiozitatea în frâu. Să nu mă mai las pradă fanteziei că sunt auto-suficient și nu am nevoie de nimeni cu care îmi justific izolarea și singurătatea.

Nu este altă cale de a ne conecta profund cu ceilalți decât arătându-ne așa cum suntem, cu bune și cu rele. Ca adulți, însă, avem mult mai multe abilități de a cântări și a decide în fața cui și cu cine facem sau nu asta. În fond, nimeni nu e iubit de toată lumea. E suficient să găsești haita ta.

Dacă te conectezi cu ceilalți prin intermediul sinelui fals mai devreme sau mai târziu lumea se va prinde că nu ești ce vrei să pari a fi. Oricum vei trăi în permanență cu frica de a fi descoperit (sindromul impostorului).

Prin urmare, este util să dezvoltăm în noi ceea ce Carl Rogers numea congruență, mai pe românește  să se poată spune despre noi că ”ce-i în gușă, și-n căpușă”. Congruența este un concept legat de autenticitate, de capacitatea noastră de a fi în exterior cât mai mult din ceea ce suntem în interior.

Sunt șanse mari ca oamenii să ne placă, dacă pot avea încredere în noi. Iar unul din pilonii încrederii (atât a încrederii în sine, cât și a încrederii altora în noi) este dependabilitatea.

Să se poată baza pe mine, că ce zic aia fac. Pentru a cultiva dependabilitatea începutul este întotdeauna în noi înșine. De câte ori nu ne-am propus lucruri și nu ne-am ținut de treabă? De câte ori ne-am zis: ”De mâine mă apuc de...” sau ”De luni mă las de...”. Și nu am făcut ce am zis că facem... De fiecare dată când facem asta ne transmitem nouă înșine loud and clear mesajul: ”Nu mă pot baza pe mine.”

Și în curând vor observa și ceilalți asta și vor trage și ei concluzia că nu se pot baza pe tine.

Desigur că sunt multe motive pentru care nu ne ținem de ceea ce ne propunem, dar asta este subiectul altui articol. J

#3 Aspectul sănătos al rușinii (1)

Îndrăznesc să dezvolt ideea că există și așa ceva J. Și mă gândesc la câteva lucruri care mi-au rămas de la John Bradshow și de la care am pornit în acest demers.

□ Aspectul sănătos al rușinii ne (re)amintește că nu suntem omnipotenți, deși uneori ne comportăm de parcă am crede că suntem.

Icar

Nu voi intra într-un debate cu cei care privesc lucrurile prin prisma spiritualității și care ar afirma că suntem ființe spirituale care au ales să aibă o experiență terestră, dar că în esență suntem nemuritori și nelimitați. Vorbesc prin prisma nivelului la care ne aflăm majoritatea dintre noi care dacă ne dăm drumul de pe bloc crezând că putem zbura vom sfârși plăcintă pe trotuar. În acest mod de a fi, este o certitudine faptul că avem multe limite. Desigur că multe lucruri s-ar putea spune despre ce percepem sau considerăm o limită și faptul că multe din limitele pe care considerăm că le avem chiar și la acest nivel sunt doar în mintea noastră. Rușinea ne pune totuși o frână atunci când ne considerăm prea fantastici, more than human și failabilitatea din noi își arată mutra în cele mai nepotrivite momente, amintindu-ne că suntem totuși oameni, adică la fel cu ceilalți. Rușinea ne pune multe frâne și în cazul celălalt când ne considerăm less than human. Ideea ar fi să ajungem la concluzia că suntem human, adică la realizarea că nimic din ce e omenesc nu ne e străin. Pentru ca apoi să putem merge în direcția lui not just human cu o altă abordare.

Îmi vine în minte ideea de ancorare (grounding). Ca o paranteză de fiecare dată când citesc cuvântul grounding mă gândesc la împământare J, iar în acest caz nici nu e chiar departe de adevăr. Cred că atunci când ne aventurăm în valurile vieții cu toții avem nevoie de această împământare în omenescul din noi, în ceea ce avem în comun cu toți ceilalți. Pentru că ambele versiuni în care putem să o luăm razna, atât cea în care ne umflăm în pene și ne considerăm niște zei, cât și cea în care ne considerăm viermi presupun să ne deconectăm exact de la acest aspect din noi: umanitatea noastră. Iar consecința este că astfel ne deconectăm și ne izolăm singuri de ceilalți.

De ce am nevoie de rușine ca să mă oprească de la aceste derapaje? Și frica ar putea participa la castingul pentru a juca acest rol. Poate că am nevoie de rușine pentru că rușinea este o emoție care mă obligă să-mi reevaluez propriul eu. Este hard-core. Nu cred că teama mă confruntă atât de mult cu configurația eului meu așa cum o face rușinea. Nici sentimentele de vinovăție nu mă forțează atât de mult să mă reconfigurez cum o face rușinea. Vinovăția îmi comunică mesajul că ceva ce am făcut contravine unor principii ale mele, însă îmi lasă intactă o mare parte din eu care e catalogată ca fiind OK. Rușinea, în schimb, mă confruntă cu posibilitatea ca eul meu în sine, în întregime și în cele mai profunde cotloane ale mele să fie suferind, bolnav. Nu rău. Dacă aș zice că eul meu e rău, asta ar fi rușinea toxică care mă lasă helpless în fața acestei constatări. Dar dacă zic că este suferind de o ”boală a eului” numită grandiozitate, presupun, pe undeva, că în principiu mă pot vindeca (deși unele boli sunt cronice sau fatale :), dar e nevoie să întreprind ceva în direcția asta.

(to be continued)

#2 Există rușine sănătoasă și rușine toxică?

Se pare că oamenii preocupați de această distincție, cercetători sau nu, au opinii foarte absolutiste care înclină în direcția că rușinea ca emoție nu poate fi decât toxică, că efectele ei sunt devastatoare asupra sinelui și că utilizarea ei ca metodă de educație și de influențare a celorlalți este unul din cele mai mari rele lucruri care există pe planetă.

Nu vă speriați, aceasta nu e o pledoarie pentru shaming ca practică de încurajat.

Recunosc că am fost destul de taken de argumentele lor. Citind poveștile oamenilor care au îndurat foarte multă rușine în viața lor, a început să-mi fie greu să continui să citesc și am simțit în mine tendința de a o lua la fugă, de a mă deconecta de povestea lor (sau mai degrabă de ceea ce activa în mine povestea lor, modul în care mă conecta cu propriile experiențe cu această emoție atât de unwanted).

M-am aliat și cu Dr. Harriet Lerner citată de Brené Brown în I Thought It Was Just Me care spunea că indiferent câte acțiuni condamnabile a făcut cineva,  dacă se vede sau o vedem ca fiind o persoană în totalitate rea, atunci nu are nici o șansă de reabilitare. Avem o șansă de reabilitare dacă putem construi în noi o platformă de valoare personală, adică să pot să găsesc în mine ceva bun și valoros pe care aș putea construi ceva diferit. Pentru ca să fac asta este nevoie să transform rușinea care-mi transmite mesajul ”Ești o persoană rea.”, în vinovăție care semnifică ”Ești o persoană bună care a făcut ceva rău.” Adică să mă separ pe mine ca persoană de comportamentul meu, practică sugerată și de terapiile cognitiv-comportamentale. Easier said than done, if you asked me, though. J

Totuși ceva a continuat să mă râcâie legat de ideea asta că rușinea este întotdeauna toxică.

Întrebarea care stătea la rădăcina râcâielii era: De ce am fost construiți să simțim rușine atunci? Și celelalte emoții au aspecte/ forme toxice, însă au și o incontestabilă valoare pentru supraviețuire. Desigur și ele pot fi utilizate în mod distructiv de ceilalți pentru a ne influența, dacă ne gândim doar la frică și câți oameni stau pitiți în umbra ei și cum este cultivată de instituții și așa-ziși lideri. Ce-o fi cu rușinea asta?!

Am luat cartea lui John Bradshaw Healing The Shame That Binds You care stătea demult pe raft așteptându-și momentul de a intra în scena intereselor mele. Și, parcurgând câteva pagini m-am oprit la 2 lucruri.

Primul este ceea ce spunea Erik Erikson și anume că dezvoltarea rușinii este parte din al doilea stadiu al dezvoltării psihosociale. În primul stadiu ”sarcina” în fața căreia se află copilul este să-și dezvolte un sentiment fundamental de încredere, care este nevoie să fie condimentat de o doză sănătoasă de... neîncredere. Nu avem nevoie doar să avem încredere în lume și în noi înșine deoarece asta ne-ar face până la urmă încrezuți. Poate că unii ar zice că mai bine să fii încrezut decât să nu ai încredere în tine. Te va duce mai departe. Poate. Dar vei avea și multe cucuie. De la zidurile în care te-ai aruncat cu capul înainte. Ceea ce te-ar putea proteja de asta este acea doză de neîncredere care te va determina să măsori de două ori înainte să tai sau să sari.

Încrederea în lume se construiește în cadrul legăturilor interpersonale. Lumea vine în viața noastră pentru prima dată sub forma familiei în care ne-am născut. Dacă avem noroc de niște părinți predictibili, care răspund la chemările noastre și care sunt acolo ca o oglindă în care putem începe să ne vedem se construiește o legătură emoțională, o punte de reciprocitate.

Simpla existență a acestei legături se bazează pe capacitatea noastră de a ne permite să fim vulnerabili prin faptul că ne acceptăm nevoia și ne permitem să avem nevoie de o altă persoană.  Copilul este din start vulnerabil, însă adultul se află în fața opțiunii de a se vulnerabiliza sau nu în fața altcuiva și va face asta în funcție de experiențele princeps cu starea de vulnerabilitate în fața lumii.

În cazul în care legătura este solidă copilul poate să-și asume riscul de a se aventura în lume. Și asta deoarece are încredere că legătura este trainică și nu se va dizolva dacă face asta. Și are încredere că poate construi astfel de punți cu alți oameni.

În jurul vârstei de 15 luni copilul este confruntat cu o nouă ”sarcină de dezvoltare”: să găsească echilibrul între ”a te agăța de ceva” și ”a lăsa ceva” ad literam, prin faptul că își dezvoltă echilibrul necesar mersului care presupune să te sprijini pe un picior în timp ce faci un pas cu celălalt (adică lași echilibrul anterior, îți permiți să te dezechilibrezi pentru a te reechilibra apoi), dar și metaforic, emoțional, fiind nevoie să renunțe la agățarea de părinte (a risca să piardă legătura care i-a conferit echilibru și siguranță până acum) pentru a ajunge la atracțiile lumii extinse dincolo de părinți. Erikson numește această sarcină de dezvoltare echilibrul între autonomie și rușine și îndoială.

În esență ceea ce are nevoie să învețe copilul în această etapă este ideea de limite (boundaries).

Al doilea lucru la care m-am oprit în cartea lui Bradshow este conceptul de grandiozitate. Acest concept cuprinde chintesența eșecului rezolvării eficiente a acestei sarcini de dezvoltare. Când ne gândim la grandiozitate, avem tendința să identificăm doar latura măreață a acesteia, partea de narcisism în care persoana se crede o ființă divină în jurul căreia se învârte întreg universul și ale cărei dorințe trebuie executate pentru că întreg Universul este la cheremul ei. Dar, surprinzător, mai există un pol al grandiozității, acela în care omul se consideră cel mai nenorocit și oropsit dintre toți muritorii, acela pe care nimeni nu-l poate ajuta să se ridice din nimicinicia lui.

Ambele versiuni nu au limite. Le văd pe ambele ca posibile dezvoltări din prea multă autonomie sau, în cazul doi, din prea multă rușine și îndoială. Ambele sunt toxice.

By the way și Albert Ellis considera grandiozitatea noastră ca principala problemă care stă la baza suferințelor noastre.

Cred că cheia rezolvării chestiunii privind posibilitatea existenței rușinii sănătoase se află aici, în capacitatea de a găsi acel echilibru între divin și infam. Cred că nu întâmplător când am ajuns cu clarificările din mintea mea în acest punct, am dat peste textul de mai jos:

”Atunci când vă aflați în echilibru, nu vă percepeți ca fiind separat de divinitate sau de umanitate, iar voința umană vă apare identică cu cea divină. Acela este momentul în care aveți o inspirație revelatoare care vă spune ce să faceți și ale cărei îndemnuri le urmați întocmai fără să reacționați.” John F. Demartini- Experiența noilor începuturi

În sens biblic, oamenii au aflat rușinea când au vrut să fie Dumnezei. Cred că sensul existenței fiecăruia din noi pe pământ include gestionarea a două aspecte practic ireconciliabile: scânteia divinului din noi cu ceea ce aș numi porceală, tot ceea ce înseamnă animalic, instinctual din noi. Soluția ar putea fi și în a ne delimita (à propos de limite) de niște lucruri și aici mă refer atât la sentimentul sau mai degrabă iluzia invulnerabilității pe care mi-o dă un exces de autonomie (sau mai bine zis auto-suficiență) cât și la de(căderile) din grația divină atunci când ne scufundăm prea mult în mocirla exitenței. În ambele cazuri putem simți rușine (jenă) și îndoială care este semnalul de alarmă că am luat-o pe arătură într-o direcție sau alta. Și aici pot sesiza valoarea de semnal și rolul în procesul de supraviețuire al rușinii. Căci știm unde ne pot duce și iluzia invulnerabilității și disperarea decăderii.

Cealaltă variantă la care cred că se referă Demartini și mulți înaintea lui, presupune o alchimie la care puțini vor avea curajul să se înhame. Presupune să faci să se întâlnească în tine Cerul cu Pământul într-o Nuntă Cosmică. Cine are urechi să audă, va auzi ce vreau să spun.

The Alchemical Wedding ~ A print of the original painting by Emily Balivet, 2012

#1 Shame- the soul murderer

”Shame is universal. To varying degrees, we all know the struggle to feel comfortable with who we are in a society that puts so much importance on being perfect and fitting in. We also know the painful wave of emotion that washes over us when we feel judged or ridiculed about the way we look, our work, our parenting, how we spend our money, our families or even the life experiences over which we had no control. And it’s not always someone else putting us down or judging us; the most painful shaming experiences are often self-inflicted.”

Brené Brown- I Thought It Was Just me

On Seeing and...Blindness

“Most of the time, our senses, including of course our minds, are playing tricks on us, just from force of habit and the fact that the senses are not passive but require coherent active assessment and interpretation from various regions of the brain. We see, but we are scantly aware of seeing as relationship, the relationship between our capacity to see and what is available to be seen. We believe what we think is in front of us. But that experience is actually filtered through our various unconscious thought constructs and the mysterious way that we seem to be alive inside a world that we can take in through the eyes.

So we see some things, but at the same time, we may not see what is most important or most relevant for our unfolding life. We see habitually, which means we see in very limited ways, or we don’t see at all, even sometimes what is right under our noses and in front of our very eyes. We see on automatic pilot, taking the miracle of seeing for granted, until it is merely part of the unacknowledged background within which we go about our business. (…)

Real seeing goes beyond having functional eyes. In fact, functioning eyes can be an impediment to finding one’s way. We must learn how to see beyond our habitual and characterological blindness (…).”

Jon Kabat-Zinn- Coming To Our Senses

Sacred Dreams

”As you grow in your spiritual identity you eventually become aware of something that’s pulling you forward: the commitment and challenge of bringing your sacred dream to fruition. Go ahead. Let it emerge. Become committed to expressing the evolutionary urge of your own soul. Embrace the challenge of becoming more you.” Michael Bernard Beckwith

Empty Your Cup

We all heard about the ~empty your cup~ metaphor, but this text I found made it so crystal clear to me that I thought it might help others as well to get to the bottom of it:

 ~I see only the past~

“Look at a cup, for example.

Do you see a cup, or are you merely reviewing your past experiences of picking up a cup, being thirsty, drinking from a cup, feeling the rim of a cup against your lips, having breakfast and so on? Are not your aesthetic reactions to the cup, too, based on past experiences? How else would you know whether or not this kind of cup will break if you drop it? What do you know about this cup except what you learned in the past? You would have no idea what this cup is except for your past learning. Do you, then, really see it?” (A Course in Miracles)

Kinds of Wild

Today I got this message from The Universe (aka Mike Dooley):

”Those who are needy of attention, Veronica, hide from themselves their greatness.
Those who are needy of opportunity, Veronica, hide from themselves their power to create.
And those who are needy of love, Veronica, hide from themselves what's already there.
But boy, oh boy, are they in for a wild ride.”
Love you like crazy,

The Universe

Thoughts become things... choose the good ones! ®

© www.tut.com ®

So true...check up their site and sign up, if you please, to receive these daily reminders that ~life's magical, we are powerful and dreams do come true~ as their declared mission is.

The Purpose of Money

Today I read this idea by Arnold Patent: ”The sole purpose of money is to express appreciation.”

and...I didn't get it. It puzzled me though... so, I kept on reading about it.

What the hell does this mean?? And this guy went on explaining:

~We think it's just for buying or paying for things, but in reality, if you look at the deeper spiritual, metaphysical, or psychological reason behind it, you're really saying ~Thank you!~

In other words, you are just expressing your appreciation for something you received. Now that's something to ponder and let sink in.

Love as the vein attempt to possess freedom as freedom

"If you are mine, I lose, through possessing you, her whom I honor." J.J. Rousseau

Paul Watzlawick- The Situation is Hopeless, but not Serious- The Pursuit of Unhappiness

By now I heard it so often that to pursue happiness is a sure and trusted way to become unhappy. So, the question poppped into my mind and the minds of the tens of clients seeking help in dealing with their persistent issues: what shall we do instead?

Being on the look for solutions to this cul-de-sac I stumbled upon this book, who’s declared purpose is, in the very words of the author: ”What this book wants to offer, […], is a methodic, basic introduction- drawn from decades of clinical experience- into the most useful and reliable mechanisms for the pursuit of unhappiness.” (Paul Watzlawick- The Situation is Hopeless, but not Serious- The Pursuit of Unhappiness)

Hmmm... I said to myself while ordering it immediately from Book Depository (my favorite book store online). Could this be something?

I’ll let you decide, but will give you a teaser sample:

„Of all the knots, tangles, and other booby traps in the arsenal of an experienced relationship demolition expert (RDE), the ~Be spontaneous!~ paradox is by far the most universally utilized. And a real kosher paradox it is satisfying even the most stringent requirements of formal logic. In the pristine halls of logical Olympus, coercion and spontaneity  (i.e. that which proceeds from within without constraint and external force) are incompatible. To do spontaneously what one has been commanded to do is just as impossible as to forget by an act of conscious decision or to deliberately sleep more deeply. Either we act spontaneously, that is, at our own discretion, or we comply with a command and therefore do not act spontaneously. From a purely logical point of view we cannot do both at the same time.

But so what? What do we care about logic?

[...]

It does not seem to make much difference whether we prescribe the ~Be happy!~paradox to ourselves or whether it is imposed on us by some outside authority. Furthermore, ~Be happy!~is only one of the many variations on one basic theme of ~Be spontaneous!~. Virtually any spontaneous behavior lends itself to the construction of inescapable traps: the demand for spontaneous remembering or forgetting; the wish for a particular gift and the disappointment when one receives it „only” because one stated that wish; the attempt to will an erection or an orgasm, which makes impossible precisely that which it was supposed to achieve; the resolve to fall asleep because one wants to sleep; or the demand for love as a moral obligation that leads to the impossibility of loving.”

Jon Kabat-Zinn- Coming To Our Senses

“That insensitivity is particularly onerous, even destructive, when we attempt, as we often do, to force things to be a certain way, ~my way~, without regard for the potential violence, even on the tiniest but still significant scale, that such a break in the rhythm of things carries with it. Sooner or later, such forcing denies the reciprocity, the beauty of the give-and-take and the complexity of the dance itself; we wind up stepping, wittingly or unwittingly, on a lot of toes. Such insensitivity, such out-of-touchness, isolates us from our own possibilities. In refusing to acknowledge how things actually are in any moment, perhaps because we don’t want them to be that way, and in attempting to compel a situation or a relationship to be the way we want it to be out of fear that otherwise we may not get our needs met, we are forgetting that most of the time we hardly know what our own way really is; we only think we do. And we forget that this dance is one of extraordinary complexity as well as simplicity, and that new and interesting things happen when we do not collapse in the presence of our fears, and instead stop imposing and start living our truth, well beyond our limited ability to assert tight control over anything for very long.” Jon Kabat-Zinn- Coming To Our Senses

Well, many people know and talk about mindfulness today and even the scientific community is now very eager to incorporate it in all treatment protocols, but this guy started on it more then 30 years ago being ridiculed and all about it. Still, he was a student of famous teachers like Thich Nhat Hanh and founded the mindfulness-based stress reduction (MBSR) program helping people to cope with stress, anxiety, pain and illness.

This book, as well as others written by him, are gems of wisdom. I like to read a paragraph or two in the morning and sit on it. His hypnotic phrases take you to places you never visited inside yourself. Places you want to spend some time in. You can find the guided meditations as well, but this entire book is a invitation to take that journey you didn't even know you longed so much for. Enjoy!

Passion

"The passion that you feel is God inside you beckoning you to take the risk and be your own person."

Dr. Wayne Dyer

Meanings, events and beliefs

The meaning you give to an event is the belief that attracted that event.

Foto credit: Ryan Twedt's Online Labratory

Excellence is a habit

Firewalking

When you listen to the voice of your soul, and take action on its behalf, all things become possible. http://dimensionsinhealing.org/healing-services/firewalking/

Unleash The Power Within cu Tony Robbins

Dreams can come true… îmi sună în cap și nu doar atât, uneori visele se îndeplinesc în mod neașteptat, chiar mai repede decât ai crede. Totuși, nu e suficient doar să visezi, cum zice și Tony, you gotta do the work.

Acest ”the work” de care vorbește nu are legătură cu munca silnică pe viață la care ne supunem mulți dintre noi, ci aș zice, mai degrabă, că are de-a face cu o muncă interioară, cu noi înșine.

Încă sunt sub imperiul experienței copleșitoare pe care am avut-o la Londra la UPW 2018 și multe nu s-au așezat încă în mine, cert este că nimic nu bate experiența.

Poți citi oricât vrei, poți asculta zilnic înregistrări, dacă nu traduci informația în experiență impactul acesteia este minim.

Experiența schimbă perspectiva radical.

Am călcat pe cărbuni încinși și nu m-am ars. Nu a fost așa un pas grăbit peste un jăratec, au fost cel puțin 6 pași pe un covor de cărbuni încinși care mi-a părut ca un covor de mușchi moi (”cool moos”). Nu mi-a fost frică deloc, deși cei care s-au ocupat de pregătirea cărbunilor aveau fețele acoperite cu eșarfe pentru a se proteja de văpaie și chiar înainte să trec eu au mai turnat o lopată de cărbuni proaspeți.

Pentru minte a fost ceva incomprehensibil. M-am observat gândindu-mă că nu cred că au fost fierbinți cărbunii aceia, deși erau roșii. M-am gândit că aș fi putut să mă duc să îi ating cu mâna ca să mă conving că ard. Și totuși, este un mister pentru mine cum am reușit să-mi anihilez în așa măsură instinctul de conservare încât să nu simt nimic, nici o umbră de frică în fața focului. Ba chiar am simțit un impuls irezistibil de a face pașii aceia no matter what.

Am stat mai apoi și am meditat la ceea ce știam deja teoretic că noi putem alege modul în care percepem realitatea și că asta ne va schimba experiența. Pentru cei mai mulți dintre noi când auzim aceste cuvinte ne sună bine, dar ele nu sunt vii în noi. Nu le trăim ca atare, sunt doar un slogan până când decizi să le testezi by doing the work. Nici nu e nevoie de o experiență atât de extremă ca aceasta a umblatului prin foc, dar cu siguranță că cu cât mai extremă este experiența cu atât mai puternică este concluzia că limitele pe care credem că le avem nu sunt nici pe departe reale. În această clipă nu știu dacă ele există de fapt.

What disease is

"All disease is a result of inhibited Soul Life... The art of the healer consists of releasing the Soul, so it can flow through the aggregate of organisms which constitute any particular form. The true and future healing is brought about when the life of the Soul can flow without impediment and hindrance throughout every aspect of the form. It can then vitalize it." Tibetan Master Djwhal Khul

Your Monument of Existence

“Thus, the transitoriness of our existence in no way makes it meaningless. But it does constitute our responsibleness; for everything hinges upon our realizing the essentially transitory possibilities. Man constantly makes his choice concerning the mass of present potentialities; which of these will be condemned to non-being and which will be actualized? Which choice will be made an actuality once and forever, an immortal "footprint in the sands of time"? At any moment, man must decide, for better or for worse, what will be the monument of his existence.” Viktor Frankl- Man’s Search for Meaning

The Importance of Letting Go

”E aşa de important să laşi anumite lucruri să treacă. Să le dai drumul. Să te desprinzi de ele. Oamenii trebuie să înţeleagă că nimeni nu trişează, uneori câştigăm, alteori pierdem. Nu aştepta să ţi se dea ceva înapoi, nu aştepta să ţi se recunoască efortul, să ţi se descopere geniul, să ţi se înţeleagă iubirea. Încheie nişte etape. Nu din orgoliu, din neputinţă sau mândrie, ci pur şi simplu pentru că acel lucru nu se mai potriveşte cu viaţa ta. Închide uşa, schimbă discul, fă curat în casă, şterge praful. Încetează să mai fii cine erai şi transformă-te în cine eşti!” Zahir-Paulo Coelho

“That is why it is so important to let certain things go. To release them. To cut loose. People need to understand that no one is playing with marked cards; sometimes we win and sometimes we lose. Don't expect to get anything back, don't expect recognition for your efforts, don't expect your genius to be discovered or your love to be understood. Complete the circle. Not out of pride, inability or arrogance, but simply because whatever it is no longer fits in your life. Close the door, change the record, clean the house, get rid of the dust. Stop being who you were and become who you are.” The Zahir-Paulo Coelho