Un ultim exemplu oferit de autoare se referă la relațiile cu copiii.
Harriet Lerner consideră că auto-blamarea sau blamarea copilului sunt
pozițiile pe care mulți părinți le adoptă în raport cu diversele situații cu
care se confruntă. Autoarea consideră că acesta este efectul unei fantezii
omnipotente a mamelor în care comportamentul copiilor- ceea ce sunt copiii
chiar- este făcătura lor.
Dacă copiii performează bine ele sunt mame bune, dacă nu, faptul că ele sunt
mame rele a cauzat problema. Mamele ajung să creadă, astfel, că pot și ar
trebui să controleze lucruri care în mod realist nu sunt în controlul lor și ajung
să nu mai exercite puterea și autoritatea pe care o au asupra propriului
comportament. Mamele nu-i pot face pe copii să gândească, simtă sau să fie
într-un anumit mod, însă pot fi ferme, consecvente și clare cu privire la
propriul comportament, legat de ce vor tolera și ce nu vor tolera și care sunt
consecințele atunci când copilul se comportă inadecvat.
Tiparele în care părinții rămân blocați cu copiii merg cam pe acest calapod:
□ Părinții sunt în modul de supra-funcționare când vine vorba de gândurile și emoțiile copiilor
□ Părinții sunt în modul de sub-funcționare în ceea ce privește clarificarea propriei poziții și stabilirea unor reguli de comportament.
Autoarea oferă un exemplu tipic în care Alicia, mama Claudiei, care a
divorțat de mai multe luni, a început să se vadă cu un alt bărbat, Carlos, pe
care fetița de 4 ani nu-l suportă. Ori de câte ori Alicia este pe cale să plece
din casă cu acesta fetița începe să plângă, nu vorbește cu Carlos și face
temper-tantrum-uri când mama este pe cale să iasă pe ușă afară.
Reacția mamei este să încerce să o facă pe fetiță să înțeleagă că are
nevoie și ea să iasă și că nu are motive să fie atât de supărată, că o să-i
treacă și că Carlos este un om bun și că dacă ar face un efort l-ar plăcea în
final.
Reacția fetiței, spre surprinderea mamei 😊, este să își bage capul sub pătură și să-și
acopere urechile cu mâinile. Când s-a repetat scena cu plecatul în oraș a
strigat și mai tare așa încât Alicia a fost nevoită să-și anuleze planurile cu
Carlos simțindu-se vinovată și în același timp furioasă că nu își poate face
plăcerea de a ieși cu noul partener și că propriul copil a devenit un mic
dictator.
A face un copil să înțeleagă înseamnă că încercăm să-l facem să vadă
lucrurile la fel ca noi. În cazul nostru ceea ce Alicia îi comunică fetiței
este că reacția acesteia este greșită, excesivă și nelalocul ei, că ar vrea ca
fetița să vrea ca ea să iasă cu Carlos, să-l placă pe Carlos și să creadă că
este un bărbat bun.
Nu este treaba noastră să facem asta. A le schimba gândurile și emoțiile
pentru a le conforma cu ale noastre înseamnă să-i împiedicăm să-i croiască un
”eu” clar și separat în familie.
Ne putem întreba de ce îi este atât de greu acestei mămici să accepte sentimentele
de furie și/sau tristețe ale fetiței? Poate are și ea propriile anxietăți sau
intră în rolul de salvator când vine vorba de sentimentele altora, în special
cele ale propriului copil. În acest mod de îndată ce cineva simte tristețe,
furie, rănire, gelozie, prima reacție este să fugim și să facem ceva pentru ca
aceste trăiri să dispară sau să facem persoana să se simtă mai bine oferind
sfaturi, interpretări, reasigurări, schimbând subiectul, încercând să-l
înveselim pe celălalt, încercând să-l convingem pe celălalt că nu se simte așa
sau că nu ar trebui să se simtă așa.
Supra-funcționarea emoțională reflectă fuziunea din relațiile din familie.
Această forță de a fi împreună poate fi atât de puternică încât este dificil
pentru membrii să obțină un grad de separare astfel încât mama să poată asculta
de exemplu copilul într-o manieră empatică și să-l invite să vorbească mai mult
despre ce simte și să elaboreze ce dorește. Atunci când învățăm să rămânem în
propria piele și să evităm să ne asumăm o poziție de supra-funcționare sau de
”cel care le rezolvă pe toate”, copiii vor demonstra o capacitate extraordinară
de a-și gestiona propriile sentimente, de a găsi soluții la problemele lor și de
a cere ajutor când au nevoie.
Ce ar trebui să facă Alicia ar fi:
□ Să asculte ce gândește și simte copilul fără să încerce să schimbe ceva sau să elimine gândurile și trăirile acestuia: ”Văd că ești furioasă pentru că vreau să ies în seara asta. Nu-ți prea place de Carlos, nu-i așa?”
□ Să-și asume responsabilitatea pentru decizia de a ieși cu Carlos și a faptului că decizia aceasta nu depinde de emoționalitatea copilului.
□ Să stabilească reguli clare de comportament pentru Claudia (ex. temper tantrum-urile nu sunt un comportament acceptabil; când copilul face asta o va lua și o va duce în camera ei să se liniștească; nu este OK să-l ignore pe Carlos când acesta încearcă să vorbească cu ea, poate să nu dorească să vorbească cu el și atunci când o va întreba ceva îi va spune asta, în loc să nu spună nimic).
Fie că vorbim de copii, fie că vorbim de adulți schimbarea apare atunci
când observăm tiparele și găsim noi opțiuni pentru propriul comportament.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu