Responsabilitatea în relații- cine este responsabil pentru ce? #1

În cartea The Dance of Anger, Harriet Lerner alocă un capitol temei responsabilității în relații care mi s-a părut foarte util în a clarifica unele situații cu care ne confruntăm indiferent din ce rol. Mai jos sunt ideile care mi s-au părut cele mai relevante, precum și exemplele aferente.

 

Este tentant să vedem tranzacțiile cu ceilalți în termeni simpli de cauză-efect, spune Harriet Lerner. Dacă suntem furioși, cineva ne-a înfuriat. Sau, dacă suntem ținta furiei cuiva, suntem de vină că i-am supărat. Sau, dacă suntem convinși de inocența noastră, am putea concluziona că cealaltă persoană nu are dreptul să simtă furie.

Pentru a utiliza propria furie ca un vehicul pentru schimbare este nevoie să putem să comunicăm reacțiile noastre la o situație fără a o face responsabilă pe cealaltă persoană pentru propriile noastre trăiri și fără a ne blama pe noi înșine pentru reacțiile celorlalți ca răspuns la alegerile și acțiunile noastre.

Noi suntem responsabili pentru propriul comportament.

Însă nu suntem responsabili pentru reacțiile celorlalți. Nici ei nu sunt responsabili pentru reacțiile noastre.

Adesea femeile au fost educate să își asume responsabilitatea pentru trăirile, gândurile și comportamentul altora și să cedeze responsabilitatea altora pentru propriul comportament.

Când se petrece acest lucru devine dificil, dacă nu imposibil, ca vechile reguli ale relației să se modifice.

Asumarea responsabilității pentru propria persoană înseamnă:

□ Să ne clarificăm ”Eu-ul” (eu ce vreau, ce pot să îmi asum, ce este important pentru mine etc)

□ Să observăm și să modificăm partea noastră din tiparele care ne țin blocați.

Exemple

Criza de la miezul nopții

Un cuplu de femei, care era împreună de 8 ani și aveau un câine pe care-l iubeau ca pe propriul copil, s-au confruntat cu o situație inedită. În toiul nopții câinele a dat semne că nu se simte bine și cuplul a început să discute în contradictoriu pe această temă. Una din persoane era foarte îngrijorată și credea că ar trebui dus la urgență undeva, cealaltă considera că mai pot aștepta până dimineața, acuzându-și partenera că reacționează exagerat. Au așteptat până dimineața însă starea câinelui s-a agravat și când au ajuns la veterinar acesta le-a apostrofat că nu au venit mai devreme, că au riscat să moară câinele.

Cea care a fost de părere să-l ducă la urgență s-a înfuriat pe cealaltă și i-a spus că dacă s-ar fi întâmplat ceva cu câinele ea ar fi fost de vină.

Ce părere aveți despre această situație?

Cum ați fi reacționat dacă erați în situația persoanei care a crezut că trebuia dus la urgențe?

Care este responsabilitatea tuturor părților implicate?

Chiar dacă putem empatiza cu furia lui Stephanie, cea care a vrut să meargă la urgențe, nu putem să nu remarcăm faptul că ea este confuză cu privire la cine este responsabil pentru ce.

Fiecare persoană este responsabilă să-și exprime în mod clar convingerile și să acționeze în raport cu ele. Jane, partenera lui Stephanie, a făcut asta. În opinia ei câinele nu avea nevoie de asistență de urgență așa că nu a apelat la medici. Stephanie era și ea responsabilă să-și exprime clar convingerile și să acționeze în raport cu ele și ea nu a făcut asta. Credea că trebuie mers la urgență și nu a sunat veterinarul.

Asta nu înseamnă că Stephanie nu are dreptul să fie furioasă pe Jane pentru că:

•   i-a calmat temerile,
•   i-a minimalizat preocupările,
•   i-a descalificat percepția asupra realității
•   s-a comportat ca și când ”ea le știe pe toate”.

Cu toate acestea, Stephanie este în ultimă instanță responsabilă pentru decizia de a face sau nu ceva, nu Jane.

Stephanie este într-o poziție pe care autoarea o numește ”de-selfing”, iar furia este semnalul pentru ea că este nevoie să obțină un echilibru mai bun în relația cu partenera ei când vine vorba de luarea deciziilor.

Pe măsură ce ne identificăm tiparele în relații dăm peste următorul paradox: pe de o parte, treaba noastră este să învățăm să ne asumăm responsabilitatea pentru gândurile, emoțiile și comportamentul nostru și să recunoaștem că ceilalți oameni sunt responsabili pentru gândurile, emoțiile și comportamentele lor; cu toate acestea, modul în care reacționăm față de alții are mult de-a face cu felul în care ei reacționează la noi. Nu putem să nu influențăm tiparul unei relații. De îndată ce o relație este blocată într-un tipar circular, întregul cerc se va schimba atunci când o persoană își asumă responsabilitatea pentru schimbarea propriei părți din secvență.

Asumarea acestei responsabilități nu însemnă auto-blamare sau asumarea unei poziții de auto-depreciere. A învăța să ne observăm și să ne schimbăm comportamentul este un proces care pornește din iubirea față de sine și nu poate avea loc într-o atmosferă de auto-criticism sau auto-blamare. Astfel de atitudini mai degrabă ne subminează în loc să ne susțină în acest proces. Dimpotrivă, o poziție de demnitate și putere ne permite să ne observăm pe noi înșine și pe ceilalți și să ne propunem să schimbăm ceva. Această atitudine nu îi scutește pe ceilalți să-și asume responsabilități. Din contră, atunci când ne conturăm aspectul separat de celălalt, îl confruntăm și pe celălalt cu faptul că fiecare avem responsabilitatea ultimă de a ne defini propriul sine și termenii și condițiile propriei vieți. Aceasta le permite, cu respect, și celorlalți să facă la fel.

To be continued...

De vreți să citiți mai mult, aceasta este cartea pe care o recomand călduros: