Responsabilitatea în relații- cine este responsabil pentru ce #4

Un ultim exemplu oferit de autoare se referă la relațiile cu copiii.

Harriet Lerner consideră că auto-blamarea sau blamarea copilului sunt pozițiile pe care mulți părinți le adoptă în raport cu diversele situații cu care se confruntă. Autoarea consideră că acesta este efectul unei fantezii omnipotente a mamelor în care comportamentul copiilor- ceea ce sunt copiii chiar- este făcătura lor.

Dacă copiii performează bine ele sunt mame bune, dacă nu, faptul că ele sunt mame rele a cauzat problema. Mamele ajung să creadă, astfel, că pot și ar trebui să controleze lucruri care în mod realist nu sunt în controlul lor și ajung să nu mai exercite puterea și autoritatea pe care o au asupra propriului comportament. Mamele nu-i pot face pe copii să gândească, simtă sau să fie într-un anumit mod, însă pot fi ferme, consecvente și clare cu privire la propriul comportament, legat de ce vor tolera și ce nu vor tolera și care sunt consecințele atunci când copilul se comportă inadecvat.

Tiparele în care părinții rămân blocați cu copiii merg cam pe acest calapod:

□ Părinții sunt în modul de supra-funcționare când vine vorba de gândurile și emoțiile copiilor

□ Părinții sunt în modul de sub-funcționare în ceea ce privește clarificarea propriei poziții și stabilirea unor reguli de comportament.

Autoarea oferă un exemplu tipic în care Alicia, mama Claudiei, care a divorțat de mai multe luni, a început să se vadă cu un alt bărbat, Carlos, pe care fetița de 4 ani nu-l suportă. Ori de câte ori Alicia este pe cale să plece din casă cu acesta fetița începe să plângă, nu vorbește cu Carlos și face temper-tantrum-uri când mama este pe cale să iasă pe ușă afară.

Reacția mamei este să încerce să o facă pe fetiță să înțeleagă că are nevoie și ea să iasă și că nu are motive să fie atât de supărată, că o să-i treacă și că Carlos este un om bun și că dacă ar face un efort l-ar plăcea în final.

Reacția fetiței, spre surprinderea mamei 😊, este să își bage capul sub pătură și să-și acopere urechile cu mâinile. Când s-a repetat scena cu plecatul în oraș a strigat și mai tare așa încât Alicia a fost nevoită să-și anuleze planurile cu Carlos simțindu-se vinovată și în același timp furioasă că nu își poate face plăcerea de a ieși cu noul partener și că propriul copil a devenit un mic dictator.

A face un copil să înțeleagă înseamnă că încercăm să-l facem să vadă lucrurile la fel ca noi. În cazul nostru ceea ce Alicia îi comunică fetiței este că reacția acesteia este greșită, excesivă și nelalocul ei, că ar vrea ca fetița să vrea ca ea să iasă cu Carlos, să-l placă pe Carlos și să creadă că este un bărbat bun.

Nu este treaba noastră să facem asta. A le schimba gândurile și emoțiile pentru a le conforma cu ale noastre înseamnă să-i împiedicăm să-i croiască un ”eu” clar și separat în familie.

Ne putem întreba de ce îi este atât de greu acestei mămici să accepte sentimentele de furie și/sau tristețe ale fetiței? Poate are și ea propriile anxietăți sau intră în rolul de salvator când vine vorba de sentimentele altora, în special cele ale propriului copil. În acest mod de îndată ce cineva simte tristețe, furie, rănire, gelozie, prima reacție este să fugim și să facem ceva pentru ca aceste trăiri să dispară sau să facem persoana să se simtă mai bine oferind sfaturi, interpretări, reasigurări, schimbând subiectul, încercând să-l înveselim pe celălalt, încercând să-l convingem pe celălalt că nu se simte așa sau că nu ar trebui să se simtă așa.

Supra-funcționarea emoțională reflectă fuziunea din relațiile din familie. Această forță de a fi împreună poate fi atât de puternică încât este dificil pentru membrii să obțină un grad de separare astfel încât mama să poată asculta de exemplu copilul într-o manieră empatică și să-l invite să vorbească mai mult despre ce simte și să elaboreze ce dorește. Atunci când învățăm să rămânem în propria piele și să evităm să ne asumăm o poziție de supra-funcționare sau de ”cel care le rezolvă pe toate”, copiii vor demonstra o capacitate extraordinară de a-și gestiona propriile sentimente, de a găsi soluții la problemele lor și de a cere ajutor când au nevoie.

Ce ar trebui să facă Alicia ar fi:

□ Să asculte ce gândește și simte copilul fără să încerce să schimbe ceva sau să elimine gândurile și trăirile acestuia: ”Văd că ești furioasă pentru că vreau să ies în seara asta. Nu-ți prea place de Carlos, nu-i așa?”

□ Să-și asume responsabilitatea pentru decizia de a ieși cu Carlos și a faptului că decizia aceasta nu depinde de emoționalitatea copilului.

□ Să stabilească reguli clare de comportament pentru Claudia (ex. temper tantrum-urile nu sunt un comportament acceptabil; când copilul face asta o va lua și o va duce în camera ei să se liniștească; nu este OK să-l ignore pe Carlos când acesta încearcă să vorbească cu ea, poate să nu dorească să vorbească cu el și atunci când o va întreba ceva îi va spune asta, în loc să nu spună nimic).

Fie că vorbim de copii, fie că vorbim de adulți schimbarea apare atunci când observăm tiparele și găsim noi opțiuni pentru propriul comportament.

 

Responsabilitatea în relații- cine este responsabil pentru ce? #3

De ce este atât de greșit să ne asumăm responsabilitatea pentru ceilalți?

Sub unele aspecte, nu este nimic greșit. Pe parcursul a generații întregi femeile și-au câștigat atât identitatea cât și stima din ajutarea, protejarea, hrănirea și asigurarea confortului altora. Conexiunea cu ceilalți, empatia, privirea celorlalți într-un mod iubitor și facilitarea creșterii altora sunt virtuți importante atât pentru femei, cât și pentru bărbați.

Problemele apar atunci când suntem excesiv de reactivi la problemele celorlalți, când ne asumăm responsabilitatea pentru lucruri care nu sunt în responsabilitatea noastră și când încercăm să controlăm lucruri pe care nu le putem controla. Atunci când intrăm în modul supra-funcționare în relația cu o altă persoană, ajungem să fim furioși și nu facilităm creșterea niciunuia din noi.

Un alt exemplu oferit de autoare se referă la interacțiunea între doi frați Lois și Brian, în care Brian dă mereu de necazuri și apelează la Lois să-i împrumute bani pe care nu-i mai returnează. Lois este îngrijorată cu privire la soarta lui Brian, dar o și irită faptul că o sună mereu doar când este iar într-o criză și nu ține seama de sfaturile ei. Ulterior tiparul se repetă: o nouă criză, din nou un telefon, din nou împrumutatul de bani și sfătuirea lui Brian, recomandarea de a consulta un terapeut, de a citi X carte, fără vreun efect asupra lui Brian. Lois trece de la o abordare plină de simpatie la una în care devine furioasă, însă cercul vicios continuă.

Cine este de vină pentru acest cerc vicios?

De îndată ce se instalează un tipar într-o relație, acesta este perpetuat de ambele părți.

Atâta timp cât Lois va acționa în modul de supra-funcționare, Brian va rămâne în modul de sub-funcționare, adică cu cât Lois îl va ajuta mai mult, cu atât Brian va avea nevoie să fie ajutat. Cu cât Lois va fi mai preocupată emoțional de el, cu atât lui Brian nu-i va păsa atât de mult de el însuși. Responsabilitatea pe care și-o ia Lois funcționează în detrimentul competenței lui Brian.

Dacă Lois își propune să schimbe acest tipar, acest lucru nu se va întâmpla doar prin faptul că ea își exprimă sentimentele și îl roagă pe Brian să se schimbe. Va trebui să iasă din modul supra-funcționare, adică să pună o frână la comportamentul de ajutare a lui Brian.

A ști cum să facem asta necesită o anumită atitudine față de relație și abilitatea de a păstra un anumit echilibru între aspectele separat și împreună.

Ce nu ajută:

□ O atitudine reactivă de distanțare: ”Nu mai încerca să mă tot implici în problemele tale, nu e problema mea!”

□  O atitudine de tipul ”eu știu ce este mai bine pentru tine”: ”Nu-ți mai dau sfaturi, Brian, deoarece nu este bine pentru tine să fac asta.”

Este ceva greșit în a oferi sfaturi?

Nu este greșit să oferim sfaturi altei persoane atâta timp cât recunoaștem faptul că exprimăm o opinie personală care s-ar putea să se potrivească sau nu celuilalt. Începem să supra-funcționăm atunci când ajungem să credem că noi știm mai bine ce are nevoie celălalt și vrem ca cealaltă persoană să facă așa cum le-am spus noi că este mai bine pentru ei. Dacă ne înfuriem când ceilalți nu fac cum le-am spus, este un indicator destul de bun că suntem într-o astfel de situație.

Ce poate ajuta:

□ Să oferim sfaturi dacă ni se cer și să le formulăm ca idei inspirate din propria noastră experiență, nu ca adevăruri sau afirmații despre cum se fac lucrurile: ”Uite, ceea ce cred eu este că...” sau ”În cazul meu asta a funcționat, poate te ajută și pe tine.”

     □ Să rămânem conectați emoțional: să facem un pas înapoi și să-i oferim spațiul celuilalt să-și rezolve propriile probleme, dar să continuăm să comunicăm în ciuda faptului că ne displace/irită comportamentul persoanei, depășindu-ne astfel propria furie sau inerție.

    □ Să împărtășim lucruri despre zonele în care suntem în modul sub-funcționare, astfel încât să ieșim din modul ”eu le știu pe toate” și să prezentăm celuilalt o imagine mai echilibrată despre noi înșine.

În tot acest proces este important să fim vigilenți la mișcările de contrare ale celuilalt prin care încearcă să mențină status quo-ul.

De exemplu, Brian ar putea-o acuza pe Lois că este nemiloasă, că-l lasă să moară de foame pe străzi, încercând să o manipuleze prin inducerea unor sentimente de vinovăție. Dacă Lois rămâne pe poziție și nu-i mai oferă bani, dar rămâne în contact cu el și îl susține să-și rezolve problemele singur- mișcările de contrare se vor reduce în timp.

Sursă imagine: https://pixabay.com/

Responsabilitatea în relații- cine este responsabil pentru ce? #2

 Cine face curățenie în casă?

Harriet Lerner oferă exemplul unui cuplu Lisa și Rich care erau blocați în certuri repetitive legate de faptul că Lisa s-a săturat să facă ea totul în casă. Sounds familiar?

Lisa îi spunea constant că o deranjează că ea trebuie să se ocupe de toate sarcinile administrative și că este epuizată și îi cerea în mod repetat lui Rich să facă el anumite lucruri ca să o ajute.

Răspunsul lui Rich a fost următorul: ”Alte femei se descurcă foarte bine la asta, tu de ce nu poți?”

Cu toate că Lisa relua discuția pe același calapod, comportamentul ei rămânea același, adică făcea ea totul.

La prima vedere s-ar părea că soluția este să-l determine pe Rich să-și schimbe comportamentul, dat fiind că este responsabilitatea acestuia că se comporte corect față de soția lui. Lui Rich însă, îi convine situația așa cum este ea în prezent. Iar dacă Lisa nu adresează problema ei, nimeni nu o va face.

Ce are Lisa de făcut, conform autoarei, este să-și facă acțiunile congruente cu cuvintele.

În acest sens a făcut o listă cu lucrurile pe care va continua să le facă în continuare și i-a împărtășit planul ei lui Rich după care a trecut la a-l implementa. Adică nu a mai făcut nimic din ce nu era pe listă.

A rezistat eroic la contra-manevrele lui Rich de a o aduce înapoi la rolul familiar.

Ce s-a întâmplat este că, în timp, Rich a început să preia inițiativa și să facă mai multe în casă.

În acest moment al schimbării tiparului este de evitat capcana ”Fă lucrurile așa cum le-aș face eu!” care blochează inițiativa celuilalt.

Desigur că celălalt poate nu va face curățenie la standardele la care face cealaltă persoană sau nu după aceeași procedură. Este nevoie să cedăm controlul în această zonă dacă dorim să ieșim din modul supra-funcționare și să-i dăm o șansă celuilalt să iasă din modul sub-funcționare.

O altă capcană este să ne așteptăm ca celălalt nu doar să facă lucrurile respective, dar să o facă și cu drag, să vrea să facă asta. Acest lucru s-ar putea să nu se întâmple, celălalt s-ar putea să își exprime într-un fel sau altul frustrarea și disconfortul. Aici intră în joc un skill foarte important, acela de a-i da spațiul celuilalt să își trăiască emoțiile fără să ne asumăm noi responsabilitatea pentru ele, dar și fără a ne retrage emoțional, a deveni distanți și critici.

Pentru persoana care este în modul de supra-funcționare, în cazul nostru femeia, s-ar putea să fie dificil să cedeze controlul într-o zonă în care autoritatea și competența feminină au dominat nechestionate generații întregi.

Femeile (dar nu numai) adoptă adesea un rol de ”salvator” și de ”reparator” în raport cu partenerii/ copiii lor comportându-se ca și când este responsabilitatea lor să-i modeleze pe ceilalți sau să le rezolve problemele și că este în puterea lor să facă asta.

Când suntem în acest mod de funcționare reacționăm la fiecare mișcare pe care o face sau nu o face celălalt, iar reacțiile noastre emoționale merg de la o simplă iritare la furie sau disperare. Iar atunci când vedem că încercările noastre nu funcționează nu ne oprim, ci ne înzecim eforturile devenind din ce în ce mai furioși la persoana care este în modul de sub-funcționare.

În acest fel este foarte dificil să menținem un grad de separare necesar pentru a ne gestiona propria suferință și a ne rezolva problemele. Și bărbații au dificultăți în a gestiona forțele centrifuge și centripete ale relațiilor (aspectul separat și aspectul împreună) însă au tendința de a gestiona anxietatea prin distanțare emoțională și dezangajare (sacrificând ”noi-ul” pentru ”Eu”) în timp ce femeile gestionează mai frecvent anxietatea prin fuziune și supra-funcționare emoțională (sacrificând ”eul” pentru ”noi”).

Atunci când nu ne investim energia emoțională pentru a ne rezolva propriile probleme, ne asumăm problemele altora ca fiind ale noastre.

Sursă imagine: https://pixabay.com/

Responsabilitatea în relații- cine este responsabil pentru ce? #1

În cartea The Dance of Anger, Harriet Lerner alocă un capitol temei responsabilității în relații care mi s-a părut foarte util în a clarifica unele situații cu care ne confruntăm indiferent din ce rol. Mai jos sunt ideile care mi s-au părut cele mai relevante, precum și exemplele aferente.

 

Este tentant să vedem tranzacțiile cu ceilalți în termeni simpli de cauză-efect, spune Harriet Lerner. Dacă suntem furioși, cineva ne-a înfuriat. Sau, dacă suntem ținta furiei cuiva, suntem de vină că i-am supărat. Sau, dacă suntem convinși de inocența noastră, am putea concluziona că cealaltă persoană nu are dreptul să simtă furie.

Pentru a utiliza propria furie ca un vehicul pentru schimbare este nevoie să putem să comunicăm reacțiile noastre la o situație fără a o face responsabilă pe cealaltă persoană pentru propriile noastre trăiri și fără a ne blama pe noi înșine pentru reacțiile celorlalți ca răspuns la alegerile și acțiunile noastre.

Noi suntem responsabili pentru propriul comportament.

Însă nu suntem responsabili pentru reacțiile celorlalți. Nici ei nu sunt responsabili pentru reacțiile noastre.

Adesea femeile au fost educate să își asume responsabilitatea pentru trăirile, gândurile și comportamentul altora și să cedeze responsabilitatea altora pentru propriul comportament.

Când se petrece acest lucru devine dificil, dacă nu imposibil, ca vechile reguli ale relației să se modifice.

Asumarea responsabilității pentru propria persoană înseamnă:

□ Să ne clarificăm ”Eu-ul” (eu ce vreau, ce pot să îmi asum, ce este important pentru mine etc)

□ Să observăm și să modificăm partea noastră din tiparele care ne țin blocați.

Exemple

Criza de la miezul nopții

Un cuplu de femei, care era împreună de 8 ani și aveau un câine pe care-l iubeau ca pe propriul copil, s-au confruntat cu o situație inedită. În toiul nopții câinele a dat semne că nu se simte bine și cuplul a început să discute în contradictoriu pe această temă. Una din persoane era foarte îngrijorată și credea că ar trebui dus la urgență undeva, cealaltă considera că mai pot aștepta până dimineața, acuzându-și partenera că reacționează exagerat. Au așteptat până dimineața însă starea câinelui s-a agravat și când au ajuns la veterinar acesta le-a apostrofat că nu au venit mai devreme, că au riscat să moară câinele.

Cea care a fost de părere să-l ducă la urgență s-a înfuriat pe cealaltă și i-a spus că dacă s-ar fi întâmplat ceva cu câinele ea ar fi fost de vină.

Ce părere aveți despre această situație?

Cum ați fi reacționat dacă erați în situația persoanei care a crezut că trebuia dus la urgențe?

Care este responsabilitatea tuturor părților implicate?

Chiar dacă putem empatiza cu furia lui Stephanie, cea care a vrut să meargă la urgențe, nu putem să nu remarcăm faptul că ea este confuză cu privire la cine este responsabil pentru ce.

Fiecare persoană este responsabilă să-și exprime în mod clar convingerile și să acționeze în raport cu ele. Jane, partenera lui Stephanie, a făcut asta. În opinia ei câinele nu avea nevoie de asistență de urgență așa că nu a apelat la medici. Stephanie era și ea responsabilă să-și exprime clar convingerile și să acționeze în raport cu ele și ea nu a făcut asta. Credea că trebuie mers la urgență și nu a sunat veterinarul.

Asta nu înseamnă că Stephanie nu are dreptul să fie furioasă pe Jane pentru că:

•   i-a calmat temerile,
•   i-a minimalizat preocupările,
•   i-a descalificat percepția asupra realității
•   s-a comportat ca și când ”ea le știe pe toate”.

Cu toate acestea, Stephanie este în ultimă instanță responsabilă pentru decizia de a face sau nu ceva, nu Jane.

Stephanie este într-o poziție pe care autoarea o numește ”de-selfing”, iar furia este semnalul pentru ea că este nevoie să obțină un echilibru mai bun în relația cu partenera ei când vine vorba de luarea deciziilor.

Pe măsură ce ne identificăm tiparele în relații dăm peste următorul paradox: pe de o parte, treaba noastră este să învățăm să ne asumăm responsabilitatea pentru gândurile, emoțiile și comportamentul nostru și să recunoaștem că ceilalți oameni sunt responsabili pentru gândurile, emoțiile și comportamentele lor; cu toate acestea, modul în care reacționăm față de alții are mult de-a face cu felul în care ei reacționează la noi. Nu putem să nu influențăm tiparul unei relații. De îndată ce o relație este blocată într-un tipar circular, întregul cerc se va schimba atunci când o persoană își asumă responsabilitatea pentru schimbarea propriei părți din secvență.

Asumarea acestei responsabilități nu însemnă auto-blamare sau asumarea unei poziții de auto-depreciere. A învăța să ne observăm și să ne schimbăm comportamentul este un proces care pornește din iubirea față de sine și nu poate avea loc într-o atmosferă de auto-criticism sau auto-blamare. Astfel de atitudini mai degrabă ne subminează în loc să ne susțină în acest proces. Dimpotrivă, o poziție de demnitate și putere ne permite să ne observăm pe noi înșine și pe ceilalți și să ne propunem să schimbăm ceva. Această atitudine nu îi scutește pe ceilalți să-și asume responsabilități. Din contră, atunci când ne conturăm aspectul separat de celălalt, îl confruntăm și pe celălalt cu faptul că fiecare avem responsabilitatea ultimă de a ne defini propriul sine și termenii și condițiile propriei vieți. Aceasta le permite, cu respect, și celorlalți să facă la fel.

To be continued...

De vreți să citiți mai mult, aceasta este cartea pe care o recomand călduros:

The Parasitic Mind by Gad Saad

Despre dificultatea de a schimba opiniile cuiva 

Făcând referire la Dan Sperber și Hugo Mercier care au dezvoltat teoria argumentativă a raționamentului:

”(…) it might be difficult for people to alter their opinions even when faced with contrary evidence. They posit that our reasoning faculties did not necessarily evolve to seek truth but rather to convince ourselves and others in a battle of wits.

Given the apparent innate penchant for most people to engage in motivated reasoning (biased information processing to protect one’s beliefs, attitudes, or ideological positions), is it feasible to expect people to seek an objective truth?

As an optimistic realist, I’d like to think so.

Intellectual courage—or as I prefer to call it, testicular fortitude—is a necessary first step for anyone who wishes to participate in the battle of ideas.

But this is insufficient. All of the courage in the world is not going to sway anyone’s opinions if you do not possess mastery of the relevant information and the appropriate critical thinking skills to process such information.”

I just love the guy. O carte scrisă de cineva care are și cojones și informația relevantă și gândirea critică necesară to make a point. Și mai are ceva, un simț fantastic al umorului și o abordare no-nonsense, no-bullshit. Chapeau!

Norocul și-l face omul cu mâna lui

Înțelepciunea populară se pare că are dreptate de data aceasta, iar știința ne arată cum anume se petrece asta și cum putem învăța să devenim mai norocoși. Read along dacă te intereseză subiectul.

Sursă imagine: https://pixabay.com/

Richard J. Wiseman este un fost magician ajuns psiholog care și-a obținut doctoratul de la Universitatea din Edinburgh. În primii ani după obținerea doctoratului a făcut un parteneriat cu Simon Singh cu care a produs secvențe despre minciună la BBC în cadrul National Science Week cu scopul de a livra informație științifică audienței într-o manieră distractivă. Printre altele, Richard J. Wiseman este interesat de analiza și demistificarea fenomene paranormale fiind membru al  Committee for Skeptical Inquiry.

Mi se par foarte interesante studiile pe care le-a realizat cu privire la noroc în urma cărora a rezultat cartea The Luck Factor. Într-unul din experimentele menite să descopere de ce unii oameni sunt în mod constant norocoși în timp ce alții par a fi mereu ghinioniști autorul a plasat reclame în ziare cu acoperire națională și în reviste solicitând persoanelor care se consideră extraordinar de norocoase sau ghinioniste să-l contacteze.

Pe parcursul anilor, în jur de 400 de bărbați și femei din toate categoriile sociale (ex. oameni de afaceri, muncitori, profesori, persoane casnice, medici, secretare și persoane care lucrează în vânzări) s-au oferit să participe la studiile lui.

Participanții au fost invitați să completeze jurnale, chestionare de personalitate și teste de inteligență și au fost invitați în laborator pentru a participa la experimente.

Rezultatele cercetărilor au evidențiat faptul că norocul nu este o abilitate magică sau efectul șansei. Oamenii nu se nasc norocoși sau ghinioniști. Cu toate că oamenii nu au uneori nici cea mai vagă idee cu privire la cauzele norocului sau ghinionului lor, modul în care gândesc și propriul comportament sunt responsabile de soarta lor.

Se pare că oamenii își generează norocul/ghinionul pe baza a 4 principii fundamentale:

□       Abilitatea de a-și crea și a observa oportunități întâmplătoare
□       Iau decizii norocoase ascultându-și intuiția
□       Creează profeții care se împlinesc singure având așteptări pozitive
□       Adoptă o atitudine rezilientă care transformă ghinionul în noroc.

Oportunitățile întâmplătoare

Din afară s-ar putea crede că oamenii norocoși întâlnesc mereu astfel de oportunități, în timp ce cei ghinioniști nu. Pentru a testa această presupunere Richard J. Wiseman a realizat un experiment simplu în care și-a propus să pună în evidență dacă întâlnirea oportunităților se datorează de fapt diferențelor în abilitatea de a observa astfel de oportunități.

În cadrul experimentului li s-a oferit persoanelor norocoase și ghinioniste un ziar și li s-a cerut să raporteze câte fotografii sunt în el. În medie, persoanelor ghinioniste le-a luat cam 2 minute să numere fotografiile în timp ce persoanelor norocoase le-a luat câteva secunde, motivul fiind faptul că pe pagina a 2-a a ziarului era un mesaj formulat așa: ”Oprește-te din numărat-sunt 43 de fotografii în acest ziar.” Acesta mesaj umplea jumătate de pagină de ziar și era scris cu caractere de 2 inci mărime așa încât nu avea cum să nu-ți sară în ochi. Cu toate acestea persoanele ghinioniste l-au ratat, iar cele norocoase l-au văzut imediat.

Autorul adaugă faptul că, doar pentru distracție, a mai plasat un anunț undeva pe la mijlocul ziarului care spunea: ”Oprește-te din numărat, spune experimentatorului că ai văzut asta, și vei câștiga $250.” La fel, persoanele ghinioniste au ratat oportunitatea pentru că erau prea ocupate să caute fotografiile.

Una din explicații poate fi faptul că din chestionarele de personalitate a reieșit că persoanele ghinioniste erau mai anxioase decât cele norocoase, iar studiile au pus în evidență faptul că anxietatea afectează abilitatea persoanelor de a observa ceva neașteptat.

De exemplu, într-un experiment li s-a cerut participanților să observe un punct care se mișca aflat în mijlocul unui ecran. Fără vreun avertisment apăreau puncte mari în mod ocazional la marginile ecranului. Aproape toți participanții au observat aceste puncte.

Experimentul a fost apoi repetat cu un al doilea grup căruia i s-a oferit o sumă mare de bani ca recompensă pentru urmărirea punctului central. De data aceasta, participanții au fost mult mai anxioși legat de întreaga situație și au fost atât de concentrați pe punctul central așa încât 1/3 au ratat punctele mari care apăreau la marginea ecranului.

Cum fac față ghinionului

Un alt principiu important pentru a ne crea o viață norocoasă este modul în care facem față adversităților. S-au realizat niște studii interesante cu privire la Jocurile Olimpice care pun în evidență niște efecte care pot părea surprinzătoare la prima vedere. Și, dacă tot e perioada Jocurilor Olimpice de la Paris 2024, mi se pare potrivit să pomenim de ele.

Întrebare: Care din sportivi credeți că este mai fericit, cel/cea care a luat medalia de bronz sau cel/cea care a luat medalia de argint?

Majoritatea oamenilor ar răspunde: ”Normal că cel care a luat medalia de argint, este o performanță mai bună decât locul 3!”

Well, nu este așa. Cei care iau medalia de bronz sunt mai fericiți și acest efect are legătură cu modul în care oamenii gândesc în acest tip de situații. Medaliații cu argint se concentrează pe faptul că dacă ar fi performat ceva mai bine ar fi putut lua aurul. În schimb, medaliații cu bronz se concentrează pe faptul că dacă performanța lor era ceva mai slabă ratau podiumul.

În psihologie, această abilitate de a ne imagina ce s-ar fi putut întâmpla, în loc de ce s-a întâmplat se numește ”gândire contrafactuală” și se pare că și persoanele norocoase recurg la acest stil de gândire pentru a ”îndulci” impactul emoțional al situațiilor aversive întâlnite.

Despre gândirea contrafactuală vorbește și Daniel H. Pink în cartea sa The Power of Regret- How Looking Backward Moves Us Foreward citând experimentul realizat de Medvec & co în 1995 cu privire la medaliații de la Jocurile Olimpice.

Richard J. Wiseman a prezentat persoanelor norocoase și ghinioniste o serie de scenarii ghinioniste pentru a vedea cum reacționează la ele. De exemplu, li s-a cerut să-și imagineze că așteaptă la coadă la bancă și un hoț intră și trage cu arma, iar ei sunt împușcați în mână.

De dragul experimentului vă invit și pe voi să răspundeți la întrebarea pe care autorul le-a adresat-o participanților:

Întrebare: A fost această situație una norocoasă sau ghinionistă?

Ghinioniștii au răspuns că a fost un ghinion teribil faptul că s-au aflat la locul greșit, în momentul greșit. În schimb, norocoșii au evaluat scenariul ca fiind unul norocos deoarece situația ar fi putu fi mult mai nasoală, ar fi putut fi împușcați în cap, de exemplu. Alții s-au gândit și la posibilitatea de a-și vinde povestea unui ziar și a câștiga și bani pe seama ei.

Diferențele între persoanele norocoase și cele ghinioniste sunt uimitoare. Persoanele norocoase au tendința să-și imagineze în mod spontan cum anume ghinionul avut ar fi putut fi mai rău și, făcând acest lucru, ajung să se simtă mult mai bine. În același timp, reușesc să-și mențină în acest mod așteptările legate de viitor pozitive și le crește probabilitatea de a continua să aibă vieți norocoase.

În concluzie, putem spune că norocul și ghinionul rezultă din anumite obiceiuri pe care le avem și care pot fi măsurate fie că vorbim de așteptări să aibă noroc în viitor, la a fi atenți și a observa și valorifica oportunitățile întâmplătoare sau a vedea partea luminoasă a situațiilor aversive.

Dacă v-am stârnit curiozitatea puteți citi mai multe despre cum puteți deveni și voi mai norocoși în cartea autorului: The Luck Factor.

The Cure for Sexual Anorexia

 

Avantaje ale indeciziei

Indecizia este văzută în general ca un impediment, ca un produs al perfecționismului și a temerilor persoanelor perfecționiste legate de rușinea sau regretul asociate unei decizii care s-ar putea dovedi greșită. Persoanele cu scoruri mari la scala Drost Indecisiveness Scale au scoruri mici la satisfacția pe care o simt în viață conform lui Eric Rassin, Erasmus University, NL.

Studiile recente (Jana-Maria Hohnbehn și Iris Schneider, Technische Universität Dresden), însă, propun o schimbare de conceptualizare a temenului de indecizie reformulându-l ca ambivalență (trăsătură) arătând, în urma rezultatelor cercetărilor realizate în baza acestei definiții, că indecizia ca ambivalență poate fi un stil valoros de luare a deciziei care devine problematic doar dacă este dus la extrem.

Nici una din strategiile a fi mereu foarte hotărât, decis, nici a fi indecis, ambivalent nu este în toate situațiile strategia superioară, câștigătoare. Ideea este să știm când să așteptăm și când să ieșim din inerție.

Iată câteva avantaje pe care le poate avea indecizia ca ambivalență:

□  Străduința de a face alegerea cea mai bună

□ Conștientizarea sporită a unor puncte diferite de vedere

□ Recunoașterea faptului că realitatea este complexă, respingerea unei abordări simpliste a lucrurilor

□ Curiozitatea în raport cu o altă persoană și abilitatea de a lua cu adevărat în considerare perspectiva altcuiva, existând totodată și posibilitatea de a o refuza și a rămâne atașați de perspectiva noastră□ Privirea situației din mai multe perspective, ceea ce conferă posibilitatea de a empatiza mai bine cu persoanele implicate, inclusiv cu cele ale căror puncte de vedere nu le împărtășim

□ Răgazul de a înțelege mai bine cum se poziționează în raport cu opțiunile disponibile și a recurge la acțiuni mai autentice

□ Mai puțin conformism la opiniile consacrate sau opiniile grupurilor cărora le aparținem

□ În egală măsură oferă oportunitatea de a alege să ne aliniem la deciziile luate de alte persoane și să ne bucurăm de alegerea agreată de grup

□ Înțelegerea mai bună a propriei persoane și a argumentelor care ne conving să acționăm într-o direcție sau alta

□ Realizarea deciziilor după un proces riguros de auto-analiză care în final ne poate face să fim mai satisfăcuți de alegerile făcute și de ideile despre lume și viață la care aderăm

□ Deciziile pe care le iau exprimă mai puține biasuri decât cele luate de persoanele caracterizate ca fiind mai decise (rate mai scăzute ale tendinței spre confirmare/ confirmation bias); când li se prezintă o afirmație, persoanele decise încearcă să o confirme cât mai repede, în schimb persoanele mai ambivalente încearcă să o infirme punându-și întrebări din mai multe perspective

□ Persoanele cu o ambivalență mai mare suferă mai puțin și de biasul corespondenței sau eroarea fundamentală de atribuire= tendința de a atribui vinovăția cuiva fără a lua în considerare factorii ce țin de context; de exemplu, când cineva ne taie calea în trafic concluzionăm rapid că este o persoană egocentrică căreia nu-i pasă de ceilalți, deși este posibil ca acest comportament să nu-l caracterizeze și să se grăbească în acel moment pentru că trebuie să ajungă la spital sau la cineva care are nevoie urgent de ajutor.

 

Sursă imagine: https://pixabay.com/

 

 

Who We Think We Are

A man found an eagle’s egg and put it in a nest of a barnyard hen. The eaglet hatched with the brood of chicks and grew up with them.

All his life the eagle did what the barnyard chicks did, thinking he was a barnyard chicken. He scratched the earth for worms and insects. He clucked and cackled. And he would thrash his wings and fly a few feet into the air.

Years passed and the eagle grew very old. One day he saw a magnificent bird above him in the cloudless sky. It glided in graceful majesty among the powerful wind currents, with scarcely a beat of its strong golden wings.

The old eagle looked up in awe. “Who’s that?” he asked.

“That’s the eagle, the king of the birds,” said his neighbor. “He belongs to the sky. We belong to the earth—we’re chickens.” So the eagle lived and died a chicken, for that’s what he thought he was.

(Anthony de Mello- Awareness)

Sursă imagine: https://pixabay.com/

Superioritatea și inferioritatea, fețe ale aceleiași monede

Ieri am auzit o idee interesantă formulată de Terry Real într-un mini-workshop.

Care este problema cu gândirea în termeni de superioritate (grandiozitate)-inferioritate specifică narcisismului? Problema este că ambele variante își au rădăcina în dispreț. Da, în acest călăreț al apocalipsei menționat și de soții Gottman.

Când suntem în situații în care percepem că suntem într-o poziție de superioritate îi disprețuim pe ceilalți, când suntem în situații în care ne percepem în inferioritate ne disprețuim pe noi înșine. Dar tot în dispreț suntem, ce se schimbă este doar direcția spre care ne orientăm disprețul. Trist, foarte trist mod de a fi.

Just stop and take that in for a moment.