The Nice Lady Syndrome

Harriet Lerner, în cartea ei The Dance of Anger, descrie două strategii de gestionare INEFICIENTĂ a furiei care corespund în esență stilurilor de comunicare pasiv și agresiv. Ceea ce mi s-a părut interesant în abordarea ei este că personalizează aceste stiluri, nu ne oferă doar o listă de caracteristici, ci ne prezintă portrete și moduri de funcționare (tipare) în care ne putem regăsi fiecare, cred, în anumite situații sau în raport cu anumite persoane. Aceste portrete sunt numite: ”the nice lady” și ”the bitch” și înainte de a vă gândi, eu nu mă manifest ca una sau ca cealaltă, think again. Scanați-vă istoria de viață și căutați acele momente sau acele persoane cu care v-ați trezit că vă comportați în una sau în cealaltă manieră. Șansele sunt mari să descoperiți astfel de momente. Dacă nu, dacă considerați că în majoritatea situațiilor vă gestionați super-eficient furia, atunci acest articol nu este pentru (fericiții de) voi.

Desigur unii dintre noi se pot regăsi cu predilecție în unul din aceste portrete și atunci merită să reflectați care este combustibilul care întreține acest tipar de funcționare în viața voastră și dacă mai sunteți dispuși să plătiți în continuare costurile. Also, autoarea se adresează în special femeilor în această carte, totuși experiența ne arată că nu este o chestiune exclusiv feminină.

Voi începe cu sindromul ”the nice lady”. O ”nice lady”, și nu vă lăsați duși cu zăhărelul de aparenta noblețe a acestui titlu, se comportă într-un mod specific în situațiile care în mod firesc generează oamenilor furie și protest: rămâne în tăcere, lăcrimează puțin, devine auto-critică sau se simte rănită. Adică, ține furia pentru sine cu scopul de a evita orice conflict. Principalul argument este că dacă ar spune pe șleau ce gândește și ce simte ar produce un disconfort celeilalte persoane și ar evidenția diferențele dintre ea și celălalt.

Energia este astfel direcționată spre protejarea celeilalte persoane, păstrarea armoniei în relație, cu prețul (ghiciți care e?) definirii clare a sinelui.

Dar lucrurile nu rămân aici. În timp our nice lady își va pierde claritatea sinelui (cu alte cuvinte cine este, ce vrea etc) deoarece toate eforturile ei sunt centrate pe ”citirea” celuilalt așa încât prin atitudinile și comportamentele ei să nu cumva să zguduie prea tare barca. În acest proces este adevărat că aceste persoane devin foarte abile în a detecta nevoile și dorințele celorlalți. În același timp își pierd expertiza în a identifica propriile gânduri, emoții și dorințe.

Mai mult decât atât, emoțiile sunt o formă de energie, de activare în sistem care nu dispare pur și simplu. Atunci când ne ținem furia pentru noi, de fapt o reprimăm și adunăm un întreg depozit de resentimente gata să explodeze în orice moment.

Harriet Lerner consideră că vom simți întotdeauna furie atunci când:

□       Cedăm mereu și facem mereu doar ce dorește celălalt;

□       Ne asumăm mereu responsabilitatea pentru ce simte și ce face altcineva;

□       Nu ne asumăm responsabilitatea primară pentru propria dezvoltare și calitate a vieții;

□       Ne comportăm ca și când a avea o relație este mai important decât a avea un sine.

Așa începe să se construiască un cerc vicios: cu cât cedăm mai mult și facem doar ce vrea celălalt, cu atât acumulăm mai multă furie și alimentăm un vulcan interior gata să explodeze. Când inevitabilul se produce și explodăm, ne exprimăm într-o manieră extremă și irațională ceea ce devine ”dovada” că furia este distructivă și nu ar trebui exprimată și de aici o luăm de la capăt.

Pentru că aceste persoane au devenit atât de abile în a reprima furia vor spune că nici măcar nu se simt atât de furioase sau iritate. Simt intens, în schimb, o altă emoție: se simt vinovate. După Harriet Lerner vinovăția în acest caz nu este decât o strategie prin care ne blocăm conștientizarea furiei, un mecanism de apărare împotriva conștientizării furiei. Furia și vinovăția sunt incompatibile. Dacă ne simțim vinovați că nu am oferit destul sau nu am făcut destul pentru ceilalți, este puțin probabil să ne simțim furioși că nu am primit destul.

Nimic nu blochează mai bine conștientizarea furiei decât sentimentul de vinovăție și îndoială în raport cu sinele (neîncredere în sine).

Nu va fi deloc simplu să ne găsim curajul de a înceta să ne mai simțim vinovați și să începem să ne utilizăm furia pentru a chestiona și (re)defini ce este drept, corect și potrivit în viețile noastre și acest lucru se petrece în special deoarece ceilalți, obișnuiți să obțină ce doresc mereu, își vor dubla eforturile de a ne induce sentimente de vinovăție etichetându-ne ca: egoiști, imaturi, egocentrici, rebeli, nevrotici, iresponsabili, reci, castratoare, lipsite de feminitate.

Să ne amintim, totuși, de prețul pe care-l plătim rămânând în acest tipar: cantitatea incomensurabilă de energie creatoare și inteligență care rămân blocate și neutilizate în noi.

Și cercul vicios schematizat pentru o imagine mai clară :)