luni, 18 iulie 2022
vineri, 8 iulie 2022
We Do Not Walk Alone by Mary Stevenson
“One night, a man dreamt that
he walked along a shore with the Divine Source of all things,
and as they walked, scenes from his life flashed across the sky above them.
Most of the time, he saw two sets of footprints in the sand for each scene,
but many times along the path there was only one set of footprints, often
at the very darkest and saddest times, and the man was greatly troubled.
He turned to the figure beside him and said,
“I looked for you and tried to serve you all my days.
I thought that you would care for me in return, yet now I see
that during the most difficult times of my life, I was alone.
I don’t understand why you would leave me when I needed you most.”
The Divine Intelligence replied, “My precious child, you are always in my heart,
and I would not desert you in your time of trial and difficulty.
When you saw only one set of footprints in the sand,
it was then that I carried you.”
marți, 5 iulie 2022
Woundology
Recent am dat peste o referință la acest concept propus de Caroline Myss, PhD prin care autoarea încearcă să explice de ce multe persoane implicate în diferite procese de ”vindecare” rămân și se simt blocate acolo. Ele se străduiesc să-și confrunte ”rănile” din trecut, încercând să dea sens unor experiențe și traume teribile oferind compasiune și altora care împărtășesc aceleași ”răni” din cadrul grupurilor de suport, însă nu se vindecă.
Caroline Myss consideră că unul din motivele pentru care se petrece acest lucru este faptul că și-au redefinit viețile în jurul acestor ”răni” și a procesului de acceptare a acestora și nu lucrează pe a trece dincolo de ele. De fapt rămân blocați în ele.
Autoarea ne atrage atenția asupra faptului că uneori putem confunda valoarea terapeutică a exprimării propriei persoane cu permisiunea de a-i manipula pe ceilalți cu ajutorul ”rănilor” noastre. Poate că ați auzit și voi în limbajul unor persoane modul în care își explică anumite reacții: ”Am rana de abandon/ respingere/ trădare.” sau ”Am schema de deficiență.”
În loc să conceapă descoperirea ”rănilor” din trecut ca o primă etapă în procesul de vindecare, utilizează aceste ”răni” ca un stindard, iar grupurile de suport ca familii sau națiuni. Pe bună dreptate autoarea se întreabă cum am ajuns să ne purtăm astfel rănile la vedere ca pe niște medalii ale curajului?
Făcând o incursiune în istoria practicilor de dezvoltare personală Caroline Myss ajunge la concluzia că împărtășirea ”rănilor” a devenit un nou limbaj al intimității, o scurtătură pentru dezvoltarea încrederii și înțelegerii, un ritual de conexiune între oameni. Adesea ceea ce se numește ”onorarea rănilor” devine astfel o regulă a prieteniei. Dar oare doar onorându-ne reciproc rănile și permițându-ne astfel să setăm tonul interacțiunilor sociale în jurul acestui respect impus față de dispozițiile noastre afective și comportamentale înrădăcinate în acestea fără a ne permite sau a permite altora să ne invite la a ni le gestiona și depăși, nu cumva suntem doomed să rămânem captivi lor?
Genul acesta de autoritate socială, spune autoarea, poate să ne confere un sentiment intens de putere care este extrem de adictiv pentru că sănătatea nu ne va da niciodată aceste prerogative. Ce motivație ar avea în aceste condiții cineva să se vindece?
Mai mult decât atât, prin faptul că singurătatea face ravagii în societatea noastră superconectată artificial prin tehnologie, woundologia a devenit o formă de a crea conexiuni romantice când oamenii care se întâlnesc la vreun seminar sau grup de suport confundă intimitatea creată de aceste schimburi de informații personale profunde cu ceva romantic. De multe ori oamenii au impresia că și-au găsit ”sufletul pereche”, acea persoană care le înțelege perfect durerea emoțională pe care a trăit-o în copilărie. Durerea devine astfel prerechizita pentru a rămâne apropiați și a avea nevoie unii de alții, iar vindecarea, din păcate, un element ce poate amenința legătura astfel creată.
Ideea nu este să condamnăm sau să desființăm grupurile de suport. Ele pot oferi asistență și un sprijin vital pentru multe persoane. Ce mi se pare important este să realizăm faptul că nu avem nevoie doar de sprijin, ci și de provocare să ne depășim dificultățile pe care le avem.
Aceste grupuri sunt un substitut perfect uneori pentru viața socială care le-a lipsit cu desăvârșire acestor oameni. Ele devin noua lor familie sau chiar familia pe care nu au avut-o niciodată. O familie care nu îi judecă și îi acceptă așa cum sunt. Condiția să rămână în această ”familie”, însă, este să aibă în continuare nevoie de suport. Cu alte cuvinte să rămână ”nevindecați”.
Caroline Myss ne atrage atenția că scopul nu este să rămânem răniți mereu, ci să traversăm tragediile și provocările ajutându-ne unii pe alții să le depășim. Rămânând imobilizați în ”rănile” noastre, ne blocăm transformarea și trecem cu vederea darurile inerente pe care ni le oferă ”rănile” pe care le-am suferit- puterea de a le depăși și lecțiile pe care este nevoie să le primim prin ele.
Purcedeți, așadar, prin a vă întreba ce abilitate/ abilități aveți nevoie să vă dezvoltați pentru a face față cu brio efectelor ”rănilor” în viața voastră actuală, dar și în ce fel, prin faptul că v-ați confruntat cu astfel de adversități și ați supraviețuit, ele v-au întărit?
Astfel veți obține câteva indicii în ce direcție să o luați pentru a trece dincolo de etapa woundologică a vieții voastre.
